Elena Cojocaru - Arhiva Sovietica a lui Vladimir Bukovsky – reflectii asupra unor aspecte ale istoriei recente"

La fel ca acum 90, 60, 20 de ani necesitatea condamnarii reale a comunismului este la fel de actuala. Incercarile disidentului rus Vladimir Bukovsky de a organiza un proces al comunismului la Moscova a esuat lamentabil, demonstrand ca acesta a produs modificari esentiale in toate domeniile vietii sociale, dar in primul rand in viata spirituala iecarei persoane si in mentalul colectiv. Bukovsky, ca savant, specialist in neurofiziologie, compara comunismul cu o boala si unica sansa de a te vindeca este vointa de a te vindeca, prin concentrarea tuturor fortelor fizice si spirituale ale orgainismului in acest scop. Centrul procesului de vindecare este moralitatea. La Bukovsky ea se afla in prim-plan. Este nucleul de unde porneste totul, forta motrice a acestuia. In procesul comunismului moralitatea se afla in balanta cu faptele fiecaruia si ale intregii societati.

Volumul nu are nicio legatura cu asa-zisul Centru al Rezistentei Anticomuniste

In acelasi timp ea se afla in opozitie cu crima si complicitatea la crima. Tot moralitatea si nedorinta de a participa la crima, ofera libertate interioara individului aflat in sfanta sfintelor a universului concentrationar. Arhiva Sovietica adunata de Vladimir Bukovsky este si ea un univers aparte. Evident disidentul sovietic care a scanat in prezenta tuturor luni de zile documentele secrete si incriminatorii create in inima URSS-ului era constient ca aceste documente reprezinta o parte infima a acestui univers urat si criminal. Documentele care vor deveni putin mai tarziu Arhiva Sovietica a lui Bukovsky au fost folosite in calitate de marturii incriminatorii indreptate impotriva comunismului si a regimului sovietic in general. Procesul a esuat. Acuzatorii in partea lui Eltin erau cu totii comunisti, care acuzau alti comunisti, de fapt doua tabere ale acesluiasi intreg. Fiind cu totii membri de partid nu doreau si nu se puteau invinovati pentru crimele regimului sau participarea lor tacita la acestea. Revenind la Arhiva Sovietica, aceasta insumeaza in jur de 3 mii de documente emise de Biroul Politic al PCUS, KGB, Sovietul Ministrilor, etc., pe care nu numai ca nici un muritor de rand nu le-ar fi vazut vreodata, ci nici macar unii membri ai conducerii de varf a partidului. Unele documente puteau fi citite doar de cativa membri ai Biroului Politic, cu obligatia de a nu face publica informatia prezentata in document. In plin proces de restructurare si transparenta, dupa lupte aprige intre sustinatorii procesului si opozanti, imediat dupa putch-ul din 1991, in momentul in care se pune problema procesului comunismului, lucrurile par a fi aproape solutionate, Bukovsky insarcinat de presedintele Eltin cu organizarea lustratiei in URSS se intalneste cu noul presedintele al KGB-ului Vladimir Bakatin, personaj care pana atunci si-a desfasurat activitatea profesionala in cadrul MAI, iar numirea sa in functie s-a facut in concordanta cu ideea vehiculata: chiar si KGB-ul s-a schimbat. Putem judeca despre ce s-a schimbat si ce nu s-a schimbat in societatea sovietica aflata in al 6-lea an al Restructurarii, termen in sine destul de controversat, ce se intampla in realitate, dincolo de ambalajul frumos si democratic, dupa o relatare a lui Vladimir Bukovsky. Acesta vine cu o echipa de televiziune la Liubeanka sa realizeze un interviu cu Bakatin, noul sef al KGB-ului din URSS. Iata cum descrie Vladimir Bukovsky momentul in care a ajuns din nou la Liubianka, sediul KGB-ului, in care a mai intrat in calitate de arestat: “Am ajuns la cladirea de pe Liubianka. Aici totul era ca in zilele tineretii mele: la colt “Lumea Copiilor”, in centru cladirea sinistra a KGB-ului, vis-a-vis de statia de metrou “Dzerjinsky”; si doar soclul gol al lui “Felix cel de Fier”, amintea de evenimentele recente. Era ciudat sa-l vezi acoperit de inscriptii de genul “Jos PCUS!” sau pur si simplu imagini ale svasticii si secerei cu ciocanul avand intre ele simbolul egalitatii. Aceste inscriptii dispareau peste noapte, sterse de o mana grijulie, insa neaparat apareau ziua. Si asa a continuat vreme de cateva saptamani, pana cand poporul s-a plictisit de acest joc. Atunci a si aparut pe soclul proaspat spalat o inscriptie scrisa cu grija cu vopsea alba: “Iarta-ne, Felix, ca nu am putut avea grija de tine”. Totusi, ultimul cuvant a fost al cekistilor”[1]. In Romania documentele din Arhiva Sovietica a lui Vladimir Bukovsky au aparut in volumul Vladimir Bukovsky - “Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii”, cu o prefata a profesorului Gheorghe Buzatu, la Casa de Editura Dokia din Cluj. Selectia documentelor, traducerea lor in limba romana, care de altfel este prima traducere a lor intr-o alta limba decat cea rusa, notele si comentariile apartin istoricului Elena Cojocaru. Alegerea perioadei Restructurarii si Transparentei nu este intamplatoare, deoarece este definnitorie pentru istoria recenta, si evident actuala, a lumii si a Romaniei. In volum sunt prezentate documente acoperind perioada 1970-1991, din perioada de dinaintea restructurarii si pana la finalul guvernarii lui Mihail Gorbaciov. Vladimir Bukovsky defineste perioada restructurarii drept o operatiune a serviciilor secrete sovietice, iar reformele lui Gorbaciov aveau ca scop nu democratizarea reala a societatii si scoaterea ei din marasmul comunist ci sa nu se admita formarea acelor forte sociale independente, care ar fi putut asigura stabilitatea in perioada de tranzitie spre economia de piata, devenita o necesitate inca din perioada post-stalinista, pe vremea in care dusmanul poporului Lavrentii Beria a pledat pentru aceasta. Cu alte cuvinte era vorba, asa cum spune Bukovsky, despre schimbarea unei mafii cu alta. In sprijinul acestei teorii vine si volumul jurnalistului rus de opozitie Oleg Grechenevsky “Istoria regimului nostru “democratic”, aparuta la editura Concordia in 2008. Analizand perioada post-restructurare, Grechenevsky ajunge la aceeasi concluzie, facand putina lumina asupra evenimentelor ce au coplesit spatiul fostului bloc socialist si in special Rusia. Practic, Arhiva Sovietica si cartea lui Grechenevsky se completeaza reciproc, urmand o logica cronologica, in sensul perpetuarii unui regim in faza de tranzitie interminabila, cu toate efectele si urmarile acestui proces. Analizand documentele din perioada restructurarii din Arhiva Sovietica incepi sa accepti aceasta idee. Intr-adevar, care este sensul marginalizarii opozitiei vechi, in plin proces de democratizare? In momentul in care se creeaza “Miscarea Democratica pentru sustinerea restructurarii”, adica a cursului oficial al guvernului sovietic si a fronturilor populare din republicile unionale, continua filajul si marginalizarea liderilor opozitiei si activisti pentru apararea drepturilor omului in URSS, vechi clienti ai KGB-ului si cu ani grei de inchisoare in lagarele sovietice. Documentele stau marturie acestei afirmatii (raportul KGB-ului pentru anul 1985, Nota cu privire la aplicarea preactica a unor articole din Codul Penal a RSFS Ruse din 1987, Despre intentia unor elemente antisociale de a organiza la Moscova un seminar pentru drepturile omului[2] cu privire la rolul KGB-ului... etc.). Tot in plina restructurare, in anul 1987, Biroul Politic al PCUS aplica “elementelor antisociale”, recent eliberate din “locurile de detentie”, adica disidentilor, masuri drastice ce includ retragerea cetateniei[3] URSS. Orice manifestare pro-democratie, organizata fara acordul autoritatilor, respectiv a KGB-ului este monitorizata, iar la nevoie blocata prin toate mijloacele existente: “să se dea un răspuns negativ cererii organizatorilor „seminarului” adresată Comitetului Executiv al Sovietului din Moscova pentru arenda încăperii, explicând că până la elaborarea legislaţiei corespunzătoare, în vigoare este hotărârea Comitetului Executiv al Sovietului din Moscova din data de 11 august 1987, adoptată în interesul asigurării ordinii de stat şi sociale, în care, în particular, se prevede obligaţia de a respecta Constituţia URSS, alte acte legislative. În afară de aceasta „clubul de presă” „Glasnosti” nu este înregistrat în mod oficial şi nu este clar, în baza cărui drept are pretenţia să organizeze manifestaţii internaţionale. Probabil, din cauza refuzului primit de a i se închiria încăperea, „seminarul” se va ţine în locuinţe private, însă în acest caz efectul propagandistic va fi diminuat semnificativ; - o motivaţie similară trebuie aplicată şi în cazul refuzului acordării vizelor cetăţenilor străini, care vor veni la „seminar”. Totodată nu se poate exclude că un anumit număr de străini vor sosi în calitate de turişti şi că la adunare vor participa unii jurnalişti occidentali acreditaţi la Moscova; - luând în consideraţie faptul că unul dintre scopurile principale ale organizatorilor „seminarului” constă în provocarea unui scandal, în cazul de faţă să se evite aplicarea măsurilor de pedepsire a acestora; - dacă organizatorii nu vor lua în consideraţie decizia Sovietului din Moscova, să li se dea un avertisment de la Procuratură cu privire la caracterul ilegal al manifestaţiei. În acelaşi timp apare problema nu numai cu privire la metodele administrative sau politice de neutralizare a activităţii unor astfel de elemente sociale. Aşa cum arată prima experienţă a acţiunilor din cadrul procesului de democratizare, cea mai de perspectivă se dovedeşte a fi munca individuală, efectuată de organizaţiile sovietice, de partid, sociale, printre care şi la locul de trai, folosirea în caz de necesitate a unei abordări diferenţiate, demascarea în sursele de informare în masă a adevăratei feţe a „apărătorilor drepturilor omului” şi etc.” [4]. Blocarea acţiunilor opoziţiei poate fi exemplificata prin documentul întitulat “Informarea tovarăşului Polozkov cu privire la organizarea congresului de constituire a mişcării “Rusia Democratică”[5] in zilele de 20-22 octombrie 1990 la Moscova. Aşa cum vom vedea autoritatile sunt inzestrate şi un „program de contracarare a forţelor opoziţiei”. După o retrospectivă amănunţită a evenimentelor petrecute la congres, tovarăşul I. Polozkov, în calitate de membru al Biroului Politic al CC PCUS ajunge la următoarea concluzie: „ luând în consideraţie rezultatele congresului „Rusia Democratică”, credem că CC PCUS trebuie să condamne orientarea anticonstituţională, anticomunistă, stabilită de congres, care ameninţă bazele existenţei statului socialist, ce poate degenera în haos, anarhie şi război civil”[6]. Cităm din măsurile propuse pentru a fi utilizate în acest caz, reprezentând o normă în soluţionarea problemelor şi fac parte din „programul de contracarare a forţelor opoziţiei”[7]: „in ziarele „Pravda”, „Sovetskaya Rossia”, alte ediţii ale partidului trebuie de publicat o serie de materiale, care demască rădăcinile teoretico-ideologice ale mişcării „Rusia Democratică”, spiritul de aventură al liderilor acesteia, incompatibilitatea scopurilor lor cu societatea noastră, scopuri care duc la nesupunere civilă, creşterea divergenţelor naţionale şi destrămarea Uniunii. Sursele mass-media, radio şi televiziunile trebuie folosite mai larg pentru acţiuni propagandistico-ideologice, care întăresc încrederea maselor faţă de programul guvernamental de reformă economică, faţă de acţiunile politico-sociale, faţă de acţiunile guvernului şi Preşedintelui URSS; trebuie explicată necesitatea respectării păcii civile, a consolidării forţelor în scopurile realizării reformei economice, luptei cu neglijenţa, corupţia. Este o necesitate acută crearea noilor mijloace de informare în masă, a unui canal de radioteleviziune, a unei reviste teoretice a PC al RSFSR, capabile să ducă o activitate teoretico-ideologică, politică permanentă pentru contracararea punctelor de vedere ostile socialismului, pronosticarea evoluţiei evenimentelor politico-sociale în republică, preîntâmpinarea acţiunilor ostile ale extremiştilor. Trebuie favorizată trimiterea de scrisori şi telegrame pe adresa Sovietului Suprem al URSS, RSFSR, care manifestă cerinţa de a pune capăt acţiunilor forţelor distructive. [...] Este necesară şi activizarea muncii în mediul simpatizanţilor mişcării „Rusia Democratică” şi chiar a membrilor mişcării, atrăgând atenţia asupra inconsistenţei şi contradicţiei planurilor lor de cucerire a puterii pentru viitorul ţării, asupra spiritului de aventură a liderilor săi. Este utilă crearea unui grup din rândurile comuniştilor – deputaţi ai poporului, care cu cooptarea unor jurişti calificaţi ar fi analizat dacă deciziile congresului „Rusiei Democratice” sunt în concordanţă cu Constituţia, legile existente şi ar fi ieşit cu un protest în Sovietul Suprem al URSS şi RSFSR”[8]. Dacă în privinţa opoziţiei fireşti se aplicau măsuri în conformitate cu „programul de contracarare a forţelor opoziţiei”, opoziţia falsă era protejată. Definirea corectă a acestor mişcări perestroikiste ar fi de fapt „reînnoirea” şi nu înlocuirea. Un exemplu semnificativ este momentul în care se alegea conducerea Uniunii Scriitorilor din URSS. Problema a fost dezbătută în şedinţa Biroului Politic din data de 26 iunie 1986. Ideea era să fie aleasă o conducere pe placul guvernului sovietic, „omul său”. La întrebarea dacă trebuiau să fie aleşi doar anumiţi oameni, Vladimir Bukovsky răspunde: „Da, sigur, treaba asta se făcea din timp. Ei hotărau între ei pe cine doresc, iar în continuare desfăşurau aceste congrese, conferinţe, în aşa mod încât omul necesar să fie ales. Biroul Politic discuta variantele. În cazul în care o variantă nu trecea, se alegea următoarea variantă. Ei aveau câteva variante pentru orice eventualitate”[9]. Iată un mic fragment din dicuţiile purtate la nivelul Biroului Politic: „GORBACIOV. Corect. Oricum alegerea trebuie să se facă din rândul celor ce vor fi aleşi ca membri ai conducerii. Ce părere aveţi Filipp Denisovici? BOBKOV. (adjunctul preşedintelui Comitetului Securităţii de Stat din URSS). Dacă se dufuzează informaţiile despre orientarea spre candidatura t. Bondarev, atunci el poate să nu fie ales. Aşa că acest fapt nu trebuie să fie divulgat înainte de vreme. În ceea ce-l priveşte pe t. Bondarev, aceasta este o candidatură bună. SOLOMENŢEV. Poate nu trebuie de ascuns faptul că va avea loc schimbarea conducerii, însă să nu se spună, cine anume este avut în vedere pentru a fi ales? GORBACIOV. Da, nu trebuie să-l punem sub lovitură pe t. Bondarev. LIGACIOV. Vorbind la modul general, schimbarea conducerii Uniunii Scriitorilor este de mult timp actuală. GROMÂKO. Noi nu trebuie să percepem în mod dureros schimbarea conducerii Uniunii Scriitorilor. Este important ca noua conducere să fie creativă, autoritară. [...]. GORBACIOV. Desigur, trebuie luată în consideraţie orientarea generală în favoarea reînnoirii conducerii. Acest lucru nu trebuie dramatizat. Egor Kuzmici are dreptate că reîmprospătarea componenţei conducerii Uniunii Scriitorilor este un lucru care demult a devenit de actualitate. Haideţi să ne înţelegem că în primul rând ne orientăm spre alegerea t. Markov ca preşedinte, iar a t. Bondarev ca secretar. Pentru aceasta trebuie folosite toate posibilităţile influenţei noastre. Doar la congres va avea loc şedinţa grupului de partid? YAKOVLEV. Da. GORBACIOV. Haideţi să reieşim din aceasta, iar t. Yakovlev A.N. să meargă la congres”[10]. In conditiile in care in societatea sovietica aflata in proces de desteptare, se manifesta tot mai activ fortele centrifuge si tendintele contradictorii, in luna august 1989, pentru stabilizarea situatiei in intreaga tara si mentinerea integritatii URSS, se creeaza in cadrul KGB-ului o unitate contrainformativa noua, Directia pentru Apararea Oranduirii Constitutionale Sovietice[11]. De fapt crearea ei a reprezentat lichidarea Directiei a 5-a, vechea unitate contrainformativa, infiintata la randul ei in anul 1967 “ avand ca scop organizarea activitatii de contraspionaj pentru lupta cu diversiunea ideologica a dusmanului”[12]. Potrivit ordinului “soluţionarea sarcinilor prezentate în condiţiile lărgirii semnificative a relaţiilor internaţionale, deschiderii tot mai mari a societăţii sovietice indică asupra necesităţii adoptării unor noi abordări faţă de formele şi metodele de lucru ale organelor KGB-ului. În această privinţă activitatea operativă a direcţiei de contrainformaţii nou-create se prevede a fi concentrată asupra soluţionării următoarelor sarcini de bază: oprirea planurilor serviciilor speciale ale ţărilor capitaliste de creare şi folosire în scopuri anticonstituţionale a grupărilor antisocialiste organizate; oprirea activităţii criminale a elementelor antisociale care încearcă prin violenţă să detroneze puterea sovietică; prevenirea şi stoparea acţiunilor teroriste; prevenirea şi localizarea dezordinilor în masă şi a altor acţiuni ilegale de grup cu caracter extremist; identificarea şi neutralizarea manifestărilor naţionaliste”[13] si „rezolvarea sarcinilor de către direcţia în cauză se va face în baza legislaţiei în vigoare şi ale altor acte normative, care reglementează activitatea Comitetului Securităţii de Stat, cu folosirea aparatului de agentură, a persoanelor de încredere, implementarea măsurilor operative şi tehnico-operative în ordinea stabilită pentru organele KGB-ului”[14]. La patru ani de la inceputul procesului de restructurare puterea dorea mentinerea cu orice pret a URSS-ului, iar importanta acestui nou organism contrainformativ este foarte mare, din moment ce Directia pentru Apararea Oranduirii Constitutionale primea un statut aparte in cadrul intregului KGB: „Direcţia nou-creată pentru apărarea orânduirii constituţionale va acţiona în calitate de direcţie independentă a KGB-ului din URSS”[15]. Miscarile sociale se afla si ele sub atenta supraveghere a organelor, concluziile fiind raportate direct Biroului Politic[16]. Astfel incercarea lui Andrei Saharov de a apropia cele doua clase sociale, intelectualitatea si proletariatul (muncitorimea), de a realiza o reconciliere sociala, dupa 70 de ani de dominatie a proletariatului in URSS este subiectul rapoartelor KGB-ului. Academicianul Saharov a avut marele nenoroc sa fie un foarte bun specialist in domeniul nuclear, din care motiv nu a putut fi expulzat din tara, cu toata dorinta Biroul Politic de a scapa de el, pentru ca la cererea Ministerului Energiei, nu putea fi lasat sa plece din tara, deoarece “cunostea intreg procesul nuclear sovietic, de la primul pas pana la ultimul[17]. Evident, dupa 20 de ani de exil la Gorky, marele fizician sovietic, Andrei Saharov, era obisnuit cu imixiunea organelor si prezenta lor permanenta in viata sa, dar chiar si inmormantarea disidentului sovietic a constituit un raport detaliat, in care s-au citat chiar si inscriptiile de pe coroanele funerare, inclusiv declaratia publica a reprezentantului comitetului de greva al minei “Vorgasorskaya” Pimenov facuta acea zi in foarte indepartatul oras Vorkuta: “timp de 72 de ani partidul a sufocat tot ce era viu[18]. Intre timp activitatea de ajutorare (mai exact de intretinere) a regimurilor comuniste din intreaga lume continua. Astfel in plina restructurare Biroul Politic al PCUS din URSS, in urma discutiilor purtate cu presedintele Partidului Comunist Francez, G. Plissone, decide “Stabilirea pentru anul 1989 a părţii de cotizaţie a PCUS la Fondul Internaţional de Ajutor al Organizaţiilor Muncitoreşti de Stânga la nivelul anului 1988, în valoare de 13,5 milioane de ruble neconvertibile. Secţiei Internaţionale a CC PCUS (tov. Falin V.M.) i se dă sarcina să ajungă la un acord cu partidele participante la Fond cu privire la mărimea cotizaţiei lor”[19], deoarece ”multe partide frăţeşti ridică problema creşterii ajutorului anual. Acest lucru se fundamentează în primul rând, pe creşterea generală a costului vieţii, inclusiv pentru mărfuri şi servicii de toate felurile legate de activitatea politică şi propagandistică (costurile hârtiei, arenda sălilor, transportul, tehnica de multiplicat şi etc.). Problema se pune acut şi în privinţa plăţilor făcute către lucrătorii de partid eliberaţi, care de regulă primesc un salariu mai mic decât cel al unui muncitor necalificat”[20]. In anul 1990-1991 continua instruirea tovarasilor din lagarul socialist, chiar daca acest proces nu mai are aceeasi amploare. Documentul Nr. 52, „Cu privire la primirea la studii la Institutul de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC PCUS a reprezentanţilor partidelor comuniste, socialiste şi revoluţionar-democratice în al doilea semestru al anului de învăţământ 1990/1991” ne ofera cateva date statistice in aceasta privinta: ”se prevede primirea la studii la ISS de pe lângă CC PCUS începând cu luna februarie 1991 (pentru o perioadă cuprinsă între două săptămâni şi cinci luni) a unui număr de 325 de reprezentanţi din 64 de partide din 55 de ţări”[21]. Acelasi document ne arata ca in urma cu un an, numarul auditorilor din lagarul socialist, inscrisi doar in aceasta institutie de invatamant era de 650 de oameni: „in comparaţie cu anul trecut numărul auditorilor se reduce cu mai mult de jumătate”[22]. 650 de oameni din intreaga lume s-au inscris in anul „revolutiilor de catifea” din Europa de Est si Centrala la acest Institut de propaganda sovietic. Daca 650 de oameni era numarul noilor studenti in anul 1989, cu siguranta un numar redus comparativ cu perioada de glorie a socialismului, care a fost numarul total al celor care au absolvit acest Institut de Studii Sociale de pe langa CC PCUS de la Moscova? Probabil ca este vorba de o cifra impresionanta. O alta intrebare este cu ce s-au ocupat sau se ocupa acesti oameni, fideli cauzei, in prezent? In 1990, in urma acelorasi evenimente produse in 1989 in lagarul socialist, Comitetul Securitatii de Stat din URSS schimba ordinea de intretinere a reprezentantelor sale din unele tari. Nota KGB-ului cu privire la schimbarea ordinii de întreţinere a reprezentanţelor KGB-ului din URSS de pe lângă organele securităţii statului RP Bulgara, R Ungara, RP Mongola, R Polona şi RS Cehoslovaca din luna februarie 1990 stabileste trecerea la o finantare independenta cu argumentarea acestei decizii: ”În cadrul schimbărilor social-economice care se desfăşoară în RP Bulgara, Ungaria, RP Mongola, Polonia şi RS Cehoslovaca, a formării în cadrul unora dintre ele a noilor structuri politice, rolul şi sarcinile organelor securităţii statului din aceste ţări, alocările bugetare pentru întreţinerea lor sunt serios revizuite. În legătură cu aceasta conducătorii organelor securităţii statului din ţările indicate caută posibilităţi pentru economisirea suplimentară a resurselor financiare. Unele dintre ele sondează în mod neoficial problema cu privire la schimbarea ordinii asigurării materiale a reprezentanţelor KGB-ului din aceste ţări şi a grupărilor operative ale organelor securităţii în URSS. În prezent cheltuielile pentru întreţinerea apartamentelor de locuit şi servicii comunale, şi de asemenea, pentru serviciile medicale acordate colaboratorilor, întreţinerea încăperilor şi transportului pentru necesităţi de serviciu le suportă partea gazdă. Luând în consideraţie cele prezentate considerăm util a se introduce în practica relaţiilor cu MAI al RPB, MAI al RU, MAI al RPM, MAI al RP şi MAI al RSCS în conformitate cu acordul reciproc finanţarea independentă de către părţi a întreţinerii reprezentanţelor sale”[23]. Din cate se vede din document Romania nu este mentionata. Nota KGB-ului nu arata ca pana in luna februarie 1990 Romania sa fi cerut schimbarea ordinii de intretinere a reprezentantei KGB-ului in tara, nici ca s-ar fi ajuns la vreun acord cu noua conducere a tarii, de unde putem presupune ca ordinea de intretinere a reprezentantei KGB-ului in Romania a ramas aceeasi. Nu putem sti care a fost motivul neincluderii Romaniei in acest document. O fi vorba despre pozitia subreda a noii conduceri sau misiunea KGB-ului in Romania nu s-a incheiat? Sau inca nu s-a produs fenomenul Pietei Universitatii din iunie 1990, care a oferit stabilitatea necesară noii puteri instalate la Bucureşti? Iar Petre Roman inca nu a ajuns la intelegere cu partea sovietica in luna octombrie 1990 cu privire la scoaterea agentilor KGB din tara? In acelasi timp nota KGB-ului mentioneaza o tara ca Mongolia, situata in regiunea asiatica a spatiului lagarului socialist si in perioada sovietica considerata a fi cea de-a 17 republica sovietica[24] in care nu s-au produs schimbari radicale sau sangeroase in anul 1989 si 1990. Sectia Internationala (SI) a CC PCUS, succesoare a Kominternului, iar apoi a Kominformului dupa 1943[25], este reformata si ea potrivit hotararii „Cu privire la Sectia Internationala a CC PCUS”[26] din data de 7 mai 1986, „pregatita la indicatiile lui M.S. Gorbaciov”[27]. SI a fost succesoarea Kominternului, in felul in care KGB-ul a fost mostenitorul CK. S-a schimbat denumirea, insa atributiile si obiectivele structurii au ramas. In noul statut al Sectiei Internationale a CC PCUS se prevedea din start ca „principala functie a Sectiei Internationale, ca parte componenta a CC PCUS este de a asigura punerea in practica a politicii partidului, executarea deciziilor si ordinelor CC PCUS pe doua directii: (1) problemele-cheie ale politicii externe a partidului, problemele relatiilor internationale in general si (2) legaturile PCUS cu partidele comuniste, muncitoresti, si de asemenea social-democrate, muncitoresti (laburiste – nota autorului), cu alte partide si organizatii cu care este interesat sa mentina contacte, cu miscarile de eliberare nationala si forte antimilitariste...”[28]. Potrivit noului statut adoptat la un an de la inceputul reformelor gorbacioviste printre obiectivele Sectiei Internationale pe directia politicii externe se numarau: „pregatirea si elaborarea impreuna cu MAI, KGB si SI a proiectelor marilor documente ale politicii externe, decizii si initiative, legate de orientarea principala a partidului pe arena mondiala, [...], a programului de creare a unui sistem atotcuprinzator de securitate internationala adoptat de Congresul al XXVII-lea al PCUS”[29]; „elaborarea impreuna cu alte departamente a orientarii si planurilor de actiuni concrete pe directiile regionale ale politicii externe (americana, est-europeana, asiatica, a Oceanului Pacific, a Orientului Apropiat, africana si etc)[30]; „analiza impreuna cu SI, MAI din URSS si KGB a problemelor politico-militare avand ca scop necesitatea orientarii militare si politice a URSS, si de pregatire a propunerilor corespunzatoare, in special pentru focarele de tensiune si pentru situatii explozive”[31]; „punerea in practica a deciziilor politicii externe in cadrul negocierilor di ale altor contacte cu oamenii de stat din tarile straine (din lumea nesocialista)[32]. Pe planul activitatii in cadrul miscarii comuniste, muncitoresti si de eliberare nationala printre obiectivele Sectiei Internationale se numara lupta in continuare a socialismului cu imperialismul si consolidarea pozitiilor comuniste, in general de stanga, in lume: „punerea in practica, in concordanta cu deciziile Congresului al XXVII-lea a principiilor de intelegere reciproca cu partidele fratesti, a directiei PCUS in miscarea comunista in interesul consolidarii acestei miscari ca forta internationala si a intensificarii luptei partidelor fratesti pentru pace si socialism”[33]; organizarea colaborarii cu partidele revolutionar-democratice in interesele luptei impotriva internationalismului, pentru pace si progres social”[34]. Pentru a indeplini aceste obiective „Sectia, in limitele competentei sale si in contact cu Sectia CC, interactioneaza cu subdiviziunile corespunzatoare ale Comitetelor Centrale ale partidelor fratesti din tarile socialiste”[35]. Scopul intregii aceste activitati reiese si el din statut: „Sectia foloseste relatiile pe care le are cu partidele comuniste si muncitoresti, revolutionar-democratice, social-democratice, alte partide si organizatii pentru analiza proceselor sociale, a starilor de spirit si a exercitarii influentei necesare noua asupra desfasurarii evenimentelor prin intermediul opiniei publice”[36]. In luna martie 1990 in urma restructurarilor care au loc in CC PCUS, in Sectia Internationala, care isi mentine denumirea, apar membri noi, in total 22 de oameni, printre acestia si presedintele CC al PC din Moldova Petru Lucinschi[37]. Alti membri marcanti ai SI si colegi ai viitorului presedinte moldovean in cadrul acestei sectii sunt mai mult sau mai putin cunoscuti: Yanaev, Yakovlev, Akhromeyev, Arbatov, Arutyunyan, Chernyaev, Falin, Kryuchkov, Laptev, Manayenkov, Nishanov, Novozhilov, Primakov, Revenko, Tereshkova, Valyas, Velikhov, Vezirov[38]. Vedem ca viitorul secretar pentru presa a CC PCUS[39], in aceasta activitate atotcuprinzatoare a SI pe toate fronturile si continentele are alaturi astfel de profesionisti ca seful KGB-ului unional Kriuchkov si maresalul Akhromeyev. Pentru a arata competenta unor membri pentru selectarea si activitatea lor in cadrul SI, il putem da ca exemplu pe maresalul Akhromeyev. Incepand cu anul 1974 a fost seful Directiei a 13-a, de dezinformare activa a GRU[40], iar potrivit unor informatii, in vara anului 1989 este prezent la intalnirea secreta de la Balaton[41]. In luna martie 1989 maresalul a fost ales deputat al poporului din URSS din partea circumscriptiei teritoriale Nr. 697 din orasul Balti RSS Moldoveneasca[42], iar intre anii 1984-1988 este seful Statului Major General al URSS si primul adjunct al ministrului apararii din URSS[43]. In aceasta calitate, fiind cunoscut ca un adept inflacarat al cursei inarmarilor in armata sovietica, a participat la negocierile care au pus capat razboiului rece[44], fiind expertul principal in problema reducerii armelor strategice[45], adica putem presupune ca si in problema inlaturarii regimurilor necorespunzatoare din Europa de Est. A planificat toate operatiunile militare din Afganistan, de la introducerea trupelor pana la retragerea lor de acolo[46]. In luna martie 1990 este numit consilier al presedintelui Gorbaciov pentru probleme militare[47], mai tarziu a participat la putch-ul GKCP. In martie 1990, in momentul in care Romania se confrunta cu urmatoarea diversiune, ce va face puterea instalata la Bucuresti si mai loiala vecinului din est, fapt dovedit prin tratatul ruso-roman, de altfel unic in felul sau in intreg spatiu fostului Tratat de la Varsovia, Sectia Internationala a CC PCUS reformata in spiritul restructurarii si transparentei gorbacioviste ramane in continuare formata din specialisti in propaganda si dezinformare mult mai flexibili decat echipa anterioara, dar si mult mai profesionista, adaptata noilor conditii. Un reprezentant al acestei noi echipe flexibile a lui Mihail Gorbaciov este asa cum am aratat Petru Lucinschi. „La 16 noiembrie 1989, cu puţin timp înainte de căderea Uniunii Sovietice, Petru Lucinschi devine prim-secretar al CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, calitate în care a activat până la 5 februarie 1991”.[48] „La 4 februarie 1991 a demisionat din funcţie, fiind rechemat la Moscova de Mihail Gorbaciov. În perioada 14 iulie 1990 – 24 august 1991 lucrează în calitate de secretar responsabil cu presa al CC, membru al Biroului Politic al CC al PCUS”.[49] Ne putem doar intreba care a fost misiunea lui Petru Luchinschi care vine in Republica Moldova din Tadjikistan, la cererea oficiala a lui Mihail Gorbaciov, cu o luna inainte de declansarea evenimentelor din decembrie 1989 in Romania si pleaca la Moscova la o luna dupa reprimarea opozitiei de la Bucuresti si consolidarea definitiva a regimului lui Ion Iliescu. Intre timp la un an de la evenimentele din luna iunie 1990 de la Bucuresti, dupa reprimarea sangeroasa a Pietei Universitatii, PCUS continua dialogul politic cu partidele fratesti din strainatate. Nota a CC PCUS cu privire la continuarea dialogul politic între PCUS şi partidele din străinătate, cu organizaţiile lor internaţionale – iunie 1990[50] relateaza ca printre multe probleme foarte importante de care se preocupa PCUS la acea data era cea a dezvoltarii ideii socialiste in lume, a pozitiei neconstructive a unor foste state aliate, dar in mod special problema incheierii tratatelor cu URSS, toate aceste probleme fiind, in opinia PCUS si respectiv URSS, de importanta internationala, nerealizarea lor, amenintand pacea, securitatea noii Europe aflate in plin proces de constructie: „În această privinţă este de dorit de atras atenţia cercurilor politice internaţionale şi a opiniei publice asupra poziţiei neconstructive a Ungariei, Poloniei şi a Cehoslovaciei (cărora, probabil, li se va alătura şi Bulgaria) în problema încheierii noilor tratate dintre aceste ţări cu Uniunea Sovietică. Este important de arătat că obiecţiile foştilor noştri aliaţi împotriva obligaţiilor de neparticipare „la alianţele unora împotriva altora” şi faptul că, dacă această orientare se continuă într-un contact strâns cu blocurile occidentale, se aduc în mod calitativ noi elemente nu numai în situaţia regională, dar şi europeană comună în general, nu se i-au în calcul hotărârile Conferinţei de la Paris a OSCE, ceea ce poate să producă un dezechilibru al intereselor noii perspective de construcţie a Europei paşnice”[51]. Din nou observam ca Romania nu se afa pe lista neagra a PCUS, de unde putem presupune ca in iunie 1991 ea avea o pozitie constructiva fata de incheierea tratatului cu URSS, prin aceasta echilibrand „interesele noii perspective de constructie a Europei pasnice”, pozitia constructiva datorata probabil incheierii reusite a misiunii KGB-ului pe teritoriul Romaniei, consolidarea noului regim FSN-ist la toate nivelele in societate si lichidarii cu succes a oricaror miscari de opozitie, in special, celor definite in acest document ca tendinte „neoliberale”[52], in realitate, incercarea de iesire de facto din sfera de influenta sovietica a tarilor din lagarul socialist: ” in general printre reprezentanţii stângii europene creşte înţelegerea necesităţii căutării soluţiilor pentru problemele apărute datorită situaţiei politice din Europa, care s-a schimbat, inclusiv şi în privinţa rezistenţei faţă de forţele politice care propagă activ ideile „neoliberalismului” şi care creează deja structurile organizatorice şi politice în Europa de Est”[53]. Tot cu privire la România ne putem întreba ce rol l-au jucat în evenimentele din decembrie 1989 jurnaliştii sovietici acreditaţi la Bucureşti, reprezentanţi ai celor mai importante agenţii de ştiri din Uniunea Sovietică. Evident că documentele din Arhiva Sovietică a lui Vladimir Bukovsky, selectate cu cea mai mare atenţie de responsabilii sovietici în momentul pregătirii procesului de la Moscova nu conţin informaţii cu privire la această problemă concretă si Romania in mod special. Însă există alţi indici care ne pun serios pe ganduri cu privire la rolul şi activitatea jurnalistului sovietic în străinătate. Astfel în cele 64 de documente oficiale prezente în carte, cuprinse în perioada anilor 1970-1991, emise de Comitetul Central al PCUS, în conformitate cu notele, rapoartele, sugestiile prezentate de KGB, există unele care atestă prezenţa ofiţerilor încadraţi ai KGB-ului în calitate de jurnalişti/corespondenţi ai publicaţiilor şi agenţiilor de presă sovietice. Spre exemplu documentul „Cu privire la organizarea punctului de corespondenţă al ziarului „Komsomolskaya Pravda” în Republica Austria”, din anul 1976, menţionează la punctul 3 al dispoziţiei Sovietului Miniştrilor, semnată de preşedintelui acestuia A.Kosâghin: „se stabileşte că funcţia de corespondent al ziarului „Komsomolskaya Pravda” în Republica Austria este ocupată de un colaborator (în sensul de ofiţer – nota autorului) al KGB-ului de pe lângă Sovietul Miniştrilor din URSS, incadrat în rezerva activă a Primei Direcţii Generale a Comitetului Securităţii de Stat având drepturile şi înlesnirile stabilite pentru colaboratorii acestei rezerve”[54]. Acelaşi document stabilea bugetul pe un an al activităţii acestei filiale a „Komsomolskaza Pravda” în Austria, care „...pentru aceste scopuri vor fi în valută străină, în valoare de 22 mii de ruble pe an”[55]. Scopul este necamuflat şi foarte clar dincolo de orice dubii posibile: spionaj şi propagandă sovietică, iar semnătura lui Andropov confirmă acest lucru: „Comitetul Securităţii de Stat de pe lângă Sovietul Miniştrilor din URSS, reieşind din necesitatea obţinerii informaţiei politice din Germania de Vest şi Austria, şi de asemenea a organizării activităţii de exercitare a influenţei favorabile pentru Uniunea Sovietică în această regiune...”[56]. Un alt document emis 4 ani mai târziu de CC PCUS, în 1980, aprobă deschiderea la propunerea Agenţiei de Telegrafie a Uniunii Sovietice (TASS – nota autorului) a unei filiale TASS în Republica Zimbabwe, oraşul Solsbery. În „nota de fundamentare” semnată alături de şeful secţiei de propagandă politică externă a CC PCUS L. Zamiatin şi de şeful Secţiei de propagandă a CC PCUS E. Tiajelnikov (şi el prezent la Bucureşti în 27 decembrie 1989 in calitate de ambasador al URSS – nota autorului), se spune: „După venirea la putere a partidelor care intră în componenţa Frontului Patriotic şi proclamarea Republicii Zimbabwe apar oportunităţi pentru stabilirea contactelor cu organele de informare în masă locale şi o mai bună reflectare a situaţiei din această regiune ... Din Solsbery se deschide accesul la informaţii cu privire la situaţia din RSA[57] (Republica Sud-Africană – nota autorului), cu o completare a directorului TASS S.Losev: „crearea secţiei TASS la Solsbery va permite reflectarea multilaterală şi în profunzime a situaţiei nu numai în Zimbabwe, dar şi din rasista RSA”[58]. Tot directorul TASS mentionează că „pentru organizarea şi întreţinerea secţiei TASS din Zimbabwe în anul 1980 va fi nevoie de 54 de mii de ruble convertibile la un calcul pe şase luni”[59]. Tot în „nota de fundamentare” semnată de E. Tiajelnikov se menţionează ca „se prevede ocuparea funcţiei de corespondent TASS în Republica Zimbabwe de un colaborator (ofiţer – nota autorului) al Comitetului Securităţii de Stat din URSS. S-a ajuns la o înţelegere cu KGB din URSS (t. Ţvigun)”[60]. În luna ianuarie 1981 CC PCUS decide deschiderea unui punct de corespondenţă al Agenţiei de Ştiri Novosti (ASN) în oraşul strategic Gdansk din Polonia, în timpul evenimentelor poloneze[61]. Decizia este însoţită de „nota de fundamentare” semnată de Y. Andropov, în care se specifică caracterul activităţii viitoare a angajaţilor acestui punct de corespondenţă: „Punctul de corespondenţă va avea de efectuat următoarele sarcini: plasarea materialelor ASN în organlele locale de informare în masă şi radio, şi colaborarea cu acestea: difuzarea în regiune a buletinelor pentru presa din voievodate şi uzine, de asemenea a literaturii cu caracter informaţional şi propagandistic a ASN; editarea pe bază locală a materialelor ASN, pregătirea corespondenţei pentru folosirea ei ulterioară în presa sovietică şi străină: activitate analitică”[62]. Nici aici semnatarii nu uită să menţioneze cine va ocupa funcţia nou-creata: „Funcţia de adjunct al şefului punctului de corespondenţă al ASN de la Gdansk este ocupată de un colaborator (ofiţer – nota autorului) al KGB-ului din URSS[63], „trecut în rezerva activă a primei Direcţii Generale a KGB-ului din URSS cu toate drepturile şi înlesnirile, stabilite pentru lucrătorii acestei rezerve”[64], iar „pentru întreţinerea activităţii punctului de corespondenţă al ASN de la Gdansk va fi nevoie de o sumă de 80.713 ruble neconvertibile calculată pentru o perioadă de un an”[65]. Dacă documentele menţionate mai sus provin dintr-o perioadă sumbră a stagnării brejneviste, un alt document datat cu luna martie 1989, adică la 4 ani de la declansarea Restructurării este emis de Biroul Politic al PCUS, prin care în plin „dezgheţ” perestroikist se deschide un punct de corespondenţă al ziarului „Komsomolskaya Pravda în Canada”, iar „funcţia de corespondent al ziarului „Komsomolskaya Pravda” din Canada va fi ocupată de un ofiţer al KGB-ului din URSS”[66]. Din toate aceste documente legate de infiintarea unor filiale ale agentiilor de stiri sovietice in strainatate reiese ca initial se lua decizia la cel mai inalt nivel, in Biroul Politic al PCUS si KGB din URSS, totodata se decidea cu exactitate numarul personalului, bugetul necesar activitatii pe o perioada cuprinsa intre o jumatate de an si un an, iar jurnalistul sosit in tara respectiva avea obiective foarte clare si bine definite de instantele superioare, si era incadrat in rezerva activa a Primei Directii Generale a Comitetului Securitatii de Stat din URSS „avand drepturile si inlesnirile stabilite pentru colaboratorii acestei rezerve”. Din aceste considerente se poate afirma ca acesti jurnalisti erau ofiteri KGB si care nu puteau fi racolati sau curtati de serviciile secrete sovietice dupa sosirea lor in tara cu pricina. Daca nu aveau aceasta dubla activitate ei pur si simplu nu ajungeau acolo, spre exemplu in Romania. Nu exista asa ceva. Totodata personalul acestor filiale era foarte redus, 2-4 oameni, din care doar unul era ofiter KGB si, evident, pe teritoriul tarii vizate, nucleul informativ al fiecarei agentii facea parte dintr-o retea informativa mai mare, bine organizata. Faptul ca dupa 1990 relatiile romano-sovietice au intrat intr-o noua era imbunatatita a prieteniei dintre popoare, „se schimba viteza” si se ajunge la un „dinamism nou” este demonstrat prin stenograma discutiilor purtate intre patru ochi intre Mihail Gorbaciov si Ion Iliescu[67]. În acelaşi timp, guvernul sovietic este foarte serios preocupat de salvarea şi protejarea unor aliaţi fideli, în zonele în care situaţia scapă de sub controlul imperiului. Un document emis în data de 29 septembrie 1990, întitulat „Despre măsurile luate în problema persecutării Partidului Socialismului Democratic (RDG)”[68] de Secţia Internaţională a CC PCUS arată ce măsuri urgente urmau să fie luate în acest sens, cu atât mai mult cu cât reunificarea Germaniei era inevitabilă şi avea să aibă loc peste câteva zile: „Secţia Internaţională a CC PCUS să pună la punct primirea informaţiei regulate de la PSD cu privire la faptele persecutării membrilor partidului şi de asemenea a materialelor care demonstrează caracterul antisocial al măsurilor luate de partea vest-germană în cadrul procesului de unificare. [...] 4. Să se prevadă posibilitatea evacuării în Uniunea Sovietică a persoanelor care au cpolaborat activ cu organizaţiile sovietice şi care au devenit acum subiecte de persecuţie şi hărţuire din partea Bonn-ului. În prmul rând ar fi vorba despre lucrătorii de partid, ai organelor securităţii de stat şi ai Armatei Populare Naţionale din RDG, oameni de ştiinţă şi cultură, organizatori calificaţi ai industriei, care şi-au pierdut serviciul din cauza persecuţiilor politice în Germania unificată. Să se ia măsurile necesare pentru angajarea lor în câmpul muncii şi asigurarea lor materială”[69]. După renificarea Germaniei, în luna septembrie 1991, una dintre marile probleme foarte grave şi cu consecinţe în viitor greu de estimat pentru guvernul sovietic era cea a arhivei Partidului Socialist Unit din Germania (RDG), aflată la acea dată deja sub sechestru. În soluţionarea pozitivă a problemei s-a implicat însuşi M.Gorbaciov, dar „fără rezultate”[70], la acea dată. Potrivit preşedintelui Partidului Socialismului Democratic (PSD) G. Gysi, „arhiva conţine o cantitate mare de documente secrete, publicarea cărora ar avea urmări extrem de nedorite nu numai pentru PSD, dar şi pentru PCUS. Este vorba, în general, despre stenogramele de protocol amănunţite, practic ale tuturor întâlnirilor şi discuţiilor conducătorilor PSUG cu conducătorii partidelor comuniste şi muncitoreşti începând cu PCUS; documente legate de activitatea partidelor comuniste ilegale, cărora PSUG le-a acordat (cu acordul nostru)[71] sprijin material, rapoarte cu privire la ajutorul financiar acordat PSUG organizaţiilor progresive din RFG până la unificarea Germaniei şi etc.”[72]. Aşa cum se arată în document, Gysi, considera că „publicarea documentelor din arhivă ar reprezenta „o adevărată” catastrofă”. Preşedintele PSD roagă cu insistenţă conducerea sovietică ca „atâta timp cât mai este posibil” să facă presiuni asupra cancelarului Kohl, să obţină de la acesta sau scoaterea arhivei PSUG de sub sechestru, adică restituirea ei proprietarului legal PSD sau în cazul în care cancelarul nu va considera posibil acest lucru – lichidarea arhivei”[73]. Cazul lui Mark Wolf, fostul şef al serviciului de informaţii din RDG (al fostei Primei Direcţii Generale a Ministerul Securităţii Statului din RDG)[74] constituie un exemplu al modului în care Moscova îşi proteja oamenii. Potrivit documentului Secţiei Internaţionale, „Wolf şi serviciul condus de el pe parcursul deceniilor au adus servicii inestimabile Uniunii Sovietice. Trebuie de luat în consideraţie faptul că Wolf de la bun început a sprijinit politica de restructurare din Uniunea Sovietică şi că în anul 1986 a demisionat din cauza divergenţelor avute cu Honecker în această privinţă. Luând în consideraţie cele prezentate în rândurile de mai sus, considerăm oportună acordarea ajutorului unuia dintre cei mai credincioşi prieteni ai noştri, incluzând şi acest subiect în următoarea discuţie telefonică care va avea loc între M.S.Gorbaciov şi H. Kohl”[75]. La data la care documentul prezentat a fost scris, Mark Wolf se afla la Moscova şi se ocupa de activitate literară, în aşteptarea amnistiei cancelarului Kohl[76], ca urmare a influenţei exercitate de conducerea sovietică asupra sefului statului german[77]. Pe plan extern, în raporturile sale cu lumea occidentală, politica URSS-ului si evident a PCUS-ului era crearea unei noi Europe, termen vehiculat de liderul sovietic „Europa – Casa noastra comuna”, realizarea careia pe plan geografic ar insemna o Europa comuna intr-un spatiu cuprins de la Oceanul Pacific pana la cel Atlantic. Mai nou aceasta idee poarta denumirea de Europa comuna de la Vladivostok la Lisabona, de unde putem trage concluzia ca are o singura origine si a fost elaborata nu numai cu multi ani in urma dar si de aceleasi cercuri de interese, care au initiat reformele lui Mihail Gorbaciov. Totodata in documentul emis de Sectia Internationala a CC PCUS se oferea sa ia masuri pentru „dezvoltarea ideii socialiste” şi „a colaborării forţelor de stânga din Europa în condiţiile integrării Europei”[78]. Nici unul dintre documentele din Arhiva Sovietica nu arata o renuntare la sistemul socialist sau oranduirea sovietica, ci o reasezare a pe niste baze putin mai umane pe plan intern, mai acceptabile pentru lumea occidentala si o revizuire a sistemului economic sovietic, cu o trecere ulterioara spre economia de piata, mai rentabila pentru detinatorii unor sume importante de bani din acea perioada. Chiar si masurile luate pentru retragerea contingentului militar sovietic din Afganistan, nu demonstreaza o retragere totala si definitiva de acolo, ci una temporara si incercarea de a pastra pe teritoriul afgan a un numar cat de mic de militari sovietici pentru o revenire in viitorul apropiat sau indepartat. In acest sens „Extras-ul din protocolul Nr.246 al şedinţei Biroului Politic al CC PCUS referitor la retragerea trupelor sovietice din Afganistan” din luna ianuarie 1989, rezultat al unei dezbateri la nivelul Biroului Politic, prevedea cel putin patru variante favorabile ideii mentinerii prezentei sovietice acolo[79]: ”În principiu ar fi trebuit să se ia în vedere următoarele variante, toate sub acoperirea eternă sovietică de „ajutor umanitar”: Prima variantă. Invocând situaţia grea, în care a ajuns populaţia civilă, de lăsat o divizie, adică aproximativ 12 mii de oameni pe magistrala Hairaton-Kabul. Această variantă este puţin plauzibilă, deoarece poate duce la discutarea problemei în cadrul ONU că nu am scos în totalitate trupele noastre. Cu toate că Pakistanul nu-şi îndeplineşte obligaţiile conform înţelegerilor de la Geneva, se poate presupune că majoritatea ţărilor ONU nu ne vor sprijini, deoarece pentru mulţi chestiunea trupelor se află în centrul problemei. A doua variantă. Invocând pericolul izbucnirii foametei la Kabul şi în alte oraşe, de făcut apel către ONU ca aceasta să asigure în regim de urgenţă livrarea alimentelor şi produselor petroliere şi să trimită trupele ONU pentru menţinerea funcţionalităţii magistralei. Până la venirea forţelor ONU de lăsat pe aceste poziţii subdiviziunile noastre militare pentru îndeplinirea funcţiilor strict umanitare – livrarea către populaţie a alimentelor şi a produselor petroliere. Totodată de punctat că retragerea contingentului sovietic militar a avut loc. De declarat că după venirea forţelor ONU subdiviziunile noastre se vor întoarce imediat în Uniunea Sovietică. Însă, realizarea practică a acestei variante este imposibilă, deoarece pentru trimiterea forţelor ONU va fi nevoie de decizia Consiliului de Securitate, obţinerea căreia este puţin probabilă. Varianta a treia. Scoaterea tuturor trupelor, aşa cum a fost planificat, către 15 februarie, punctarea acestui lucru în planul internaţional prin declaraţiile guvernelor URSS şi a Republicii Afganistan. Apoi, la rugămintea guvernului afgan, cu care el se va adresa ţărilor lumii, să se înceapă aducerea coloanelor cu mărfuri civile, cu unităţi militare sovietice repartizate pentru paza lor. Aducerea acestor unităţi ar putea începe aproximativ la două săptămâni după retragerea trupelor sovietice. Între timp de creat o largă opinie publică cu acuzarea acţiunilor opoziţiei, care condamnă la moarte populaţia oraşelor afgane. Pe fondul unei astfel de opinii publice aducerea coloanelor cu participarea noastră ar părea ca un pas umanitar firesc. Totodată în această variantă de fiecare dată anumite porţiuni ale drumului ar trebui parcurse cu lupte. Varianta a patra. Scoaterea aproape a tuturor trupelor sovietice către data de 15 februarie. Retragerea contingentului militar sovietic să fie înregistrată în mod oficial într-o declaraţie corespunzătoare. Însă sub pretextul predării unor posturi de pe magistrala Hairaton-Kabul către Partea Afgană, de lăsat în unele puncte mai importante, inclusiv în trecătoarea Salang a unor subdiviziuni sovietice. La iniţiativa noastră, să nu difuzăm prea larg informaţiile cu privire la această acţiune, doar să menţionăm că este vorba despre un număr mic de militari sovietici, care s-au reţinut deoarece Partea Afgană încă nu a luat în primire aceste posturi. Peste câtva timp, ca şi în cea de-a treia variantă, de început aducerea coloanelor la Kabul însoţite de militarii noştri. În toate aceste variante am putea reieşi de la faptul că la operaţiuni vor participa unităţile noastre regulate, care însă trebuie să se formeze pe bază de voluntariat, în primul rând dintre militarii, care îşi satisfac serviciul militar în Afganistan sau care şi-au încheiat termenul şi se află în Uniunea Sovietică. În acelaşi timp de stabilit pentru soldaţi un salariu de 800-1000 de ruble pe lună, totodată parţial în valută afgană, de crescut considerabil salariul şi pentru ofiţeri”[80]. Biroul Politic al PCUS din URSS decide ca: ”in toate cele patru variante enumerate se prevede lăsarea în Afganistan măcar a unui număr nesemnificativ de trupe sovietice după data de 15 februarie 1989”[81] si ”in plan pozitiv ar fi util de rezolvat problemele legate de folosirea posibilităţilor trupelor de grăniceri ale URSS din zona frontierei afgane, având, însă, în vedere că grupurile motorizate ale grănicerilor sovietici care acţionează în regiune nu vor mai fi acolo”[82], iar ”prin canalele noastre diplomatice trebuie să facem următorii paşii de conlucrare cu toate statele care au tangenţă într-un fel sau altul cu conflictul din Afganistan”[83]. În momentul în care M. Gorbaciov este ales în cea mai înaltă funţie din statul sovietic, Eduard Şevarnadze, viitorul ministru de externe, îi dă următoarea caracterizare: „Avem o ţară multinaţională enormă. Şi ştiu ce atitudine sensibilă şi atentă are Mihail Gorbaciov faţă de problema naţională. Este o mare, cea mai importantă calitate pentru Secretarul General al CC PCUS, aşa că voi spune direct – o astfel de decizie aşteaptă astăzi toată ţara noastră şi tot partidul nostru. Nu am nici un fel de dubii în această privinţă”[84]. Mentinerea imperiului sovietic sub orice forma, chiar daca acesta se retrage temporar de la frontierele sale neoficiale si sferele de influenta se face in mare fara mari varsari de sange si capata forma ”voluntariatului”, a ”ajutorului acordat guvernelor pro-sovietice” (Afganistan), ”dezvoltarea ideii socialiste in Europa in plin proces de integrare” (Europa de Est si Centrala), a ”obligaţiilor de neparticipare „la alianţele unora împotriva altora”, sub forma intelegerii de semnare a tratatului bilateral cu URSS şi păstrării Pactului de la Varşovia (cazul Romaniei lui Ion Iliescu), in interiorul URSS incercarile de emancipare nationala si iesire de sub stapanirea sovietica sunt reprimate de armata cu brutalitate si sangeros in intreg spatiul unional, in special cel non-rusesc de la periferie pe parcursul intregii perioade a guvernarii lui Mihail Gorbaciov si a restructurarii introduse de el: evenimentele din Alma-Aty, Kazahstan – decembrie 1986, Valea Fergana din 1986, evenimentele de la Baku din 1987, Tbilisi - 9 aprilie 1989[85], Moldova - noiembrie 1989[86], Valea Osh, Kyrghzstan – iunie 1990, Tarile Baltice - 1991[87] si diferite actiuni de tip comando ale KGB-ului neelucidate nici pana in ziua de astazi[88], in diferite zone de conflict sau de conflict potential: Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Kaliningrad, Nagorno-Karabakh. Documentul Nr. 60 din data de 3 august 1991 prezinta pe scurt o informatie a MAI URSS cu privire la evenimentul produs la un punct vamal lituanian: ”Conform informaţiilor preliminare la orele 05 şi 30 de minute în raionul Vilnius la punctul vamal lituanian pe drumul Vilnius-Oşmiana au fost descoperite cadavrele a 6 persoane şi doi răniţi şi de asemenea tuburi de la cartuşe automate. Se stabilesc circumstanţele”. Pe parcursul a doua decenii au aparut informatii cu privire la implicarea in organizarea si efectuarea acestei crime a sefului securitatii de la Tiraspol, Antiufeev, pe atunci activand in cadrul KGB-ului, insa nici in prezent Procuratura Lituaniei nu a putut stabili in mod oficial identitatea asasinilor[89]. URSS a creat viitoarele de zone de conflict in mod artificial, fapt confirmat si de Vladimir Bukovsky in interviul acordat Elenei Cojocaru: ”...Peste tot puterea sovietică făcea în aşa mod încât să existe dispute teritoriale. Aceasta s-a început încă pe timpul lui Lenin. Iată, să spunem, Nagorno-Karabakh. [...] La fel ca şi în Abhazia. Şi acum folosesc această regulă străveche „Divide et impera“. S-au străduit în aşa mod să taie aceste teritorii... Poloniei, ei i-au dat o bucată, cealaltă au luat-o intenţionat. La fel şi în Lituania. Acolo, o parte era poloneză, pe care au dat-o lituanienilor şi întotdeauna era folosită în cazul unor astfel de crize. Acelaşi lucru a fost şi cu Moldova, şi cu Transnistria. Este o problemă artificială şi au alipit această bucată anume pentru a nu fi o ţară omogenă, să se poată manipula oricând”[90]. Dupa cum vedem pe parcursul intregii perioade a Restructurarii, 1985-1991, puterea sovietica reprima sangeros orice incercare de emancipare si iesire de sub control a republicilor, avand ca scop mentinerea imperiului. Sa vedem ce raporta una dintre cele mai vechi, serioase si experimentate institutii din URSS in privinta activitatii sale pe anul 1985, in conditiile „Europei in schimbare” spre „Europa – Casa Noastra Comuna” trambitata de liderul sovietic M.Gorbaciov, a totalei restructurari, a transparentei. Documentul in cauza, intitulat ”Raportul Comitetului Securitatii de Stat al URSS pentru anul 1985”[91], semnat de V. Cebrikov, demonstreaza ca „organele securitatii de stat au desfasurat un complex de masuri pentru acordarea prin metode cekiste[92] a ajutorului in toate directiile pentru realizarea hotararilor Plenarelor CC al PCUS din lunile aprilie si octombrie avand ca scop accelerarea dezvoltarii social-economice a URSS, progresului prin toate mijloacele a societatii sovietice, intarirea pozitiilor URSS pe arena internationala, de rezistenta in fata politicii agresive a imperialismului”[93]. Anume in acest scop „Conducerea si Colegiul Comitetului au elaborat masuri eficiente pentru mobilizarea rezervelor si posibilitatilor existente avute la dispozitie, pentru cresterea nivelului de pregatire de lupta a cadrelor si trupelor KGB-ului, perfectionarii conducerii, dezvoltarii activitatii creative a cadrelor”[94], iar „cea mai mare atentie a fost acordata informatiei referitoare la planurile strategico-militare ale adversarului, planurilor sale de obtinere a suprematiei militare asupra URSS, [...], referitor la alte probleme, care au legatura cu interesele vitale importante ale Uniunii Sovietice, ale tarilor socialiste si ale celor prietene”[95]. Venind in intampinarea doleantelor partidului in noile si luminoasele conditii istorice, Comitetul Securitatii de Stat, printre alte realizari importante, raporteaza: „In mod regulat s-au obtinut informatii documentare secrete ale statelor capitaliste si ale blocurilor lor politico-militare prin intermediul interceptarii si descifrarii corespondentei, care trece prin diverse sisteme de comunicare. Reiesind din cerintele partidului referitor la chestiunile accelerarii progresului tehnico-stiintific si dezvoltarii economiei sovietice au fost luate masuri pentru sporirea eficientei spionajului tehnico-stiintific. Acesta a obtinut un volum important de informatii documentare referitor la cele mai noi realizari si descoperiri din domeniul stiintei, tehnicii si tehnologiei celor mai importante tari capitaliste. O atentie mare a fost acordata obtinerii noilor materiale si tipuri de modele, inclusiv cu caracter prioritar aplicativ. Luand in consideratie principalele misiuni si sarcini ale Comisiei de Stat a Consiliului de Ministri al URSS cu privire la chestiunile militar-industriale s-au obtinut mai mult de 15 mii de materiale si mai mult de 6500 de tipuri de modele. La Ministerul Apararii si Statul Major al Fortelor Armate din URSS s-au trimis 1610 materiale si 309 tipuri de modele. Utilizarea datelor si modelelor tehnico-stiintifice, conform deciziei institutiilor respective, a permis economisirea pentru stat a unei sume importante in valuta straina si asigura un castig de timp. Serviciul de Spionaj a efectuat in mod sistematic masuri active cu privire la sprijinirea realizarii initiativelor politice externe ale statului Sovietic, demascarea politicii agresive a SUA si aliatilor sai. A luat masuri active, indreptate spre discreditarea planului american al „razboiului stelelor”, acutizarea si aprofundarea contradictiilor inter-imperialiste, activizarea miscarii pacifiste din tarile Occidentului. [...] S-au aplicat cu succes masuri de largire a pozitiilor operative din interiorul organelor acestuia (in textul integral este vorba de serviciile speciale ale adversarului – nota trad.) si a formatiunilor antisovietice din strainatate”[96]. Intr-adevar, informatiile prezentate de seful KGB-ului, V. Cebrikov, la sedinta Biroului Politic din 22 octombrie 1986[97], demonstreaza ca structura condusa de el se afla in prima linie de lupta si obtine succese absolut fabuloase in plin proces al „destinderii”, al incetarii „razboiului rece” intre URSS si Occident. Imperiul aflat pe margine prapastiei si doar la cativa ani distanta de prabusire conduce in competitia informativa cu un scor de 1:150. Iata declaratia lui Kriuckov facuta in cercul restrans si amical al Biroului Politic: „Asa cum am raportat deja Biroului Politic, noi am descoperit in reprezentantele noastre din SUA multe dispozitive de ascultare...”[98]. La intrebarea logica a lui Gromako „si ei cate dispozitive de ascultare au descoperit in reprezentantele lor?”, Kriucikov raspunde: „un dispozitiv. Aici cifrele sunt in favoarea noastra – 1:150”[99]. Si atunci ne intrebam noi, cine se afla in ofensiva si cine era in defensiva in perioada restructurarii? Si cine pana la urma a castigat razboiul rece? Raportul KGB-ului din 1985 ofera o informatie interesanta. In plin proces de restructurare un numar de 330 de cetateni sovietici aflati la munca in strainatate au fost trimisi acasa „in legatura cu incalcarea regulelor de comportament si din alte motive”[100], fara a se indica care anume. Curios lucru din acestia 139 erau savanti si specialisti sovietici. Din numarul total, care au primit la iesirea din URSS avizul pozitiv obligatoriu al KGB-ului, fara de care nici nu se putea discuta despre vreo deplasare de serviciu in strainatate in conditiile realitatii sovietice, 35 de persoane[101] au refuzat in general sa se intoarca cu toate politica gorbaciovista de reforme si etc. in plina desfasurare. Evident, raportul mentioneaza si diverse activitati contrainformative, prinderi si expulzari de spioni, agenti infiltrati ai adversarului, dar si faptul ca „in colaborare cu organele de securitate prietene au fost neutralizati unsprezece spioni dintre strainii, care actionau in cadrul trupelor sovietice din tarile Pactului de la Varsovia”[102]. Deci lupta s-a dus pe toate planurile, „peste tot”[103]: extern si intern, cu rezultate pozitive. Insusi documentul confirma: „In perioada prezentata in raport organele securitatii de stat au activizat munca cu diversiunile ideologice ale dusmanului de clasa. Cekistii au participat peste tot la munca organelor de partid de indepartare a diverselor procese si manifestari negative, au perfectionat activitatea de preventie si profilactica”[104], iar „in rezultatul masurilor luate s-au stopat planurile serviciilor speciale ale adversarului in linii mai largi de a inspira activitatea dusmanoasa a elementelor antisociale in tara noastra”[105]. Cu toate ca este cunoscut faptul ca Justitia sovietica era cea mai umana din lume, potrivit autoritatilor sovietice, afirmatia a starnit pe parcursul timpului o serie intreaga de comentarii amuzante ale cunoscatorilor problemei in cauza. Cum in URSS uneori era mai usor sa ispasesti o pedeapsa indelungata in sistemul GULAG-ului sovietic, decat sa faci fata unei anchete a KGB-ului, iata ca aceasta institutie nu numai ca sprijina reformele gorbacioviste, dar si incearca sa produca o „schimbare la fata” in interior. KGB-ul se restructureaza, cel putin adopta o atitudine umana”, asa cum apare in raport fata de cetatenii sovietici „indusi in eroare” in comparatie cu elementele dusmanoase, care, evident, actioneaza fara scrupule. Apare o diferentiere intre cetatenii sovietici „indusi in eroare” care nu pot avea activitati antistatale si anticomuniste proprii, datorate unor decizii personale proprii, toate in favoarea adversarului, ci sunt indusi in „eroare”de adversar, iar fata de acestia acea se manifesta o „atitudine umana”, pe cand fata de elementele dusmanoase, vadit ostile se adopta atitudine „hotarata”, fara a se indica care anume. Activitatea acestor elemente fiind calificata ca „criminala”: „atitudinea umana fata de cetatenii sovietici indusi in eroare a fost combinata cu oprirea hotarata a actiunilor criminale a elementelor dusmanoase. Au fost trasi la raspundere: pentru delicte de stat deosebit de periculoase – 57 de oameni, alte delicte de stat – 417, alte delicte – 61”[106]. Adica KGB-ul admite ca exista posibilitatea ca printre cei anchetati sa fie si oameni nevinovati sau actiunile carora, poate, nu au fost chiar intentionate, iar daca au gresit, atunci acest lucru s-a intamplat doar din cauza ca au fost „indusi in eroare”, deoarece un cetatean sovietic model nu se poate razvrati impotriva sistemului, iar sistemul sovietic nu poate gresi. Deci, cum spuneam, KGB-ul se restructureaza si, stiind ca are o reputatie proasta oriunde in aceasta lume, raporteaza ca de data aceasta, „anchetarea cazurilor s-a facut in conformitate cu stricta respectare a normelor de procedura penala, sub supravegherea organelor procuraturii”[107]. In anul 1985 KGB-ul sprijina politica guvernului participand „activ la munca partidului si statului pentru educarea la oamenii sovietici a unui inalt nivel de vigilenta politica, respectului fata de drept si lege. [...]. In acest spirit de ridicare a „nivelului de vigilenta politica”, „s-au luat masuri de preintampinare si profilaxie in privinta a 15 274 oameni” [108]. In rest toate sunt bune si frumoase, pe plan extern „KGB-ul din URSS a mers pe directia consolidarii colaborarii internationale, ceea ce a contribuit la rezolvarea cu succes a sarcinilor de spionaj si contraspionaj. [...] S-a dezvoltat in continuare colaborarea cu serviciile speciale ale unui sir de state in curs de dezvoltare”[109]. Pe plan intern, in 1985, „efectivele au fost intarite cu lucratori devotati partidului, competenti din punct de vedere profesional. S-a asigurat munca cadrelor experimentate cu ale celor tinere. O importanta deosebita s-a acordat completarii calitative a celor mai fierbinti portiuni ale muncii de spionaj si contraspionaj. S-au tras concluziile necesare din actele de tradare ale unor colaboratori care au avut loc. S-au prevazut masuri suplimentare de intarire a securitatii interne si conspiratiei in munca cekista. [...] S-au stabilit masurile pentru perfectionarea in continuare a stilului si metodelor de lucru...”[110]. In orice caz, in luna februarie 1986, cand raportul Comitetului Securitatii de Stat era prezentat Biroului Politic al PCUS, KGB-ul avea o directie, un plan si obiective clare pentru o perioada foarte lunga de timp, deoarece „CC PCUS si Consiliul de Ministri a aprobat programul complex, elaborat de Comitetul Securitatii, referitor la asigurarea activitatii organelor si trupelor KGB-ului pentru anii 1986-1995”[111]. Pentru obtinerea obiectivelor „in interesele asigurarii securitatii de stat s-au creat un sir de modele noi de tehnica speciala si arme la nivelul realizarilor tehnico-stiintifice contemporane”[112]. Dupa cum am vazut in anul 1985 intreaga activitate a KGB-ului era in deplina concordanta cu noile cerinte reformatoare ale partidului comunist sovietic, avand ca unic scop „asigurarea temeinica a securitatii statului si societatii sovietice”[113], iar diverse incercari sine statatoare ale unor regiuni periferice non-rusesti de iesire de sub tutela URSS erau reprimate din fasa: „in Ucraina, in republicile Baltice, in unele alte locuri au fost identificate si lichidate 25 de grupari nationaliste ilegale in stadiu de infiintare”[114]. Este este un numar important pentru un singur an. Revenim la notiunea de „elementele dusmanoase”, care apar in raportul KGB-ului din 1985. In sedinta Biroului Politic din 25 septembrie 1986, seful statului sovietic il roaga pe seful KGB-ului sa explice membrilor Biroului Politic cine sunt „oamenii care isi ispasesc pedeapsa la noi pentru delicte etichetate de propaganda apuseana drept politice”[115]. V. Cebrikov explica: „conform legislatiei noastre aceste delicte reprezinta delicte de stat deosebit de periculoase. In total pentru savarsirea delictelor in cauza au fost trasi la raspundere si acum ispasesc pedeapsa un numar de 240 de oameni. Acestea sunt persoane judecate pentru spionaj, trecerea clandestina a frontierei de stat, raspandirea foilor volante cu continut dusmanos, escrocherii valutare si etc.”[116]. Totodata Cebrikov mentioneaza ca „multe din aceste persoane au declarat ca renunta la continuarea activitatii ostile. Ei leaga declaratiile lor de schimbarile politice survenite dupa Plenara din aprilie a CC al PCUS si Congresul al XXVII-lea al partidului. Pare posibil ca din detentie sa fie eliberata initial o treime, iar apoi si o jumatate din aceste persoane. In acest caz vor continua sa-si ispaseasca pedeapsa doar acele persoane, care raman pe pozitii ostile fata de statul nostru”[117]. Intr-adevar, potrivit lui Bukovsky[118], „ostilii”, adica cei care nu doreau sa sprijine perestroika, fiind mult prea anticomunisti si antisovietici, au fost eliberati la finele lui 1991 prin decretul lui Eltin. Tot potrivit lui Bukovsky, o buna parte din recalcitrantii „ostili” au inteles reformele si si-au schimbat declaratiile, ca urmare a unor tratamente mai speciale in locurile de detentie, cum ar fi o alimentatie foarte proasta, spre exemplu reducerea drastica a ratiei zilnice, izolarea, etc, fara a mai vorbi de alte forme mai convingatoare, toate acestea pana la constientizarea problemei. Odata eliberati, la sugestia lui Cebrikov, pentru a se asigura ca „persoanele in cauza nu se vor mai ocupa de activitate ostila”[119] se stabilea urmarirea lor. Potrivit documentului Mihail Gorbaciov a fost de acord cu aceasta idee. Peste cateva luni, in luna mai 1987, un document[120] ofera informatii cu privire la numarul persoanelor condamnate in URSS pentru agitatie si propaganda antisovietica. Astfel la data de 15 ianuarie 1987 pentru aceste delicte ispaseau pedeapsa 288 de oameni condamnati conform prevederilor Codului Penal din RSSF Rusa. In anul 1985 au fost condamnate 57[121] persoane, in 1986 – 47 de oameni[122], iar „la data de 1.01.1987 in locurile de detentie se aflau 163 oameni, condamnati pentru agitatie si propaganda antisovietica si 122 de oameni condamnati pentru difuzarea ideilor defaimatoare, care denigreaza oranduirea statala si sociala sovietica”[123]. Peste cinci luni de zile „la data de 1.05.1987 continuau sa-şi ispăşească pedeapsa 98 de oameni din această categorie de condamnaţi [...], iar 75 dintre ei refuză încă să-şi dea angajamentul referitor la încetarea activităţii criminale. Dintre aceştia 45 de oameni au fost condamnaţi pentru agitaţie şi propagandă antisovietică, şi 55 pentru difuzarea deliberată a zvonurilor false care denigrează orânduirea de stat şi socială”[124]. Faptul că aceşti oameni erau condamnaţi pentru delicte ce aduceau prejudicii „orânduirii de stat şi sociale” demonstrează că echipa lui Mihail Gorbaciov nu avea ca scop astfel de schimbari, ci doar o rearanjare a stării de fapt existente. Dar să vedem cum au stat lucrurile cu alegerea unanimă a lui Mihail Gorbaciov în calitate de Secretar General al PCUS din URSS. În data de 11 martie 1985 are loc şedinţa Biroului Politic al PCUS dedicată alegeririi noului secretar al PCUS, sedinta condusă de Mihail Gorbaciov. Fără prea multe tergiversări, Andrei Gromâko ministru de externe timp de câteva zeci de ani, primul care ia cuvântul, îl propune pe Gorbaciov, argumentând că este o „alegere absolut corectă”[125] şi că „atunci când priveşti în viitor, nu voi ascunde acest lucru, multora dintre noi deja ne este greu să privim în această direcţie, trebuie să sesizăm cu claritate perspectiva”[126]. Toţi membrii Biroului Politic au fost prezenţi la şedinţă şi toţi au sprijinit această candidatură, dar în primul rând poporul reprezentat de KGB, potrivit declaraţiei şefului Comitetului Securităţii de Stat al URSS: ”Tonul discuţiei noastre de astăzi l-a dat Andrei Andrevici Gromâko. El a spus foarte corect că trebuie să privim în viitor. Această capacitate de a privi în viitor, poate că este cea mai importantă. De asemenea în mod exclusiv mi-au produs impresie cuvintele lui A.A.Gromâko cu privire la necesitatea păstrării şi consolidării unităţii Biroului Politic, a partidului nostru în general. Şi astăzi, atunci când vorbim despre Secretarul General al CC PCUS, trebuie să evaluăm cu exactitate, cine este acest om, care poate să indeplinească această cea mai importantă sarcină. [...] Venind astăzi la Plenară, eu, evident, m-am consultat cu tovarăşii mei de lucru. Departamentul nostru este de aşa natură., incât trebuie să cunoască bine nu numai problemele politicii externe, dar şi problemele de ordin intern, cu caracter social. Păi iată că luând în calcul toate aceste circumstanţe cekiştii m-au însărcinat să nominalizez candidatura t. Gorbaciov M.S. la funcţia de Secretar General al CC PCUS. Înţelegeţi că vocea cekiştilor, vocea activului nostru este şi vocea poporului. În ceea ce ne priveşte, vom încerca din partea noastră să lucrăm la nivelul sarcinilor pe care trebuie să le soluţioneze Comitetul securităţii statului. Colectivul cekist unit va face totul pentru a lucra şi mai bine în frunte cu Biroul Politic al CC PCUS, care va fi condus de noul Secretar General al CC PCUS M.S. Gorbaciov”[127]. Aşa începe o epocă în care la conducerea de vârf ajung oameni politici, la bază specialişti în agricultură, cu talente multiple în toate domeniile posibile: Mihail Gorbaciov, Mircea Snegur. Lista ar putea continua. In primavara anului 1991 situatia social-politica din URSS devine extrem de complicata, din ce in ce mai greu de controlat, chiar si in republicile cu populatie de origine slava, impunandu-se luare unor masuri de stabilizare a acesteia: „Odată cu creşterea preţurilor s-a înrăutăţit brusc situaţia social-politică din ţară. Minerilor aflaţi în grevă li se alătură colectivele de muncă din alte ramuri şi republici. O situaţie destul de complicată s-a creat în RSS Belorusă. Dacă încă o lună în urmă majoritatea colectivelor de muncă aveau faţă de grevele minerilor o atitudine rezervată, atunci în ultimele zile peste tot a crescut sprijinul faţă de acţiunile acestora. În exemplul evenimentelor din Belorusia se vede că cerinţele economice formulate de oamenii muncii, sub influenţa forţelor opoziţiei se transformă în cerinţe politice, legate în primul rând de exprimarea neîncrederii faţă de organele centrale şi PCUS”[128]. Din ce în ce mai des se fac auzite lozinci de genul : „Mihail cel Sângeros – laureat al premiului Nobel”, „Să tragem la răspundere pe Gorbaciov şi banda sa”, „Preşedintele URSS să fie trimis în banca acuzaţilor”, „Vărsarea de sânge din Lituania este o nouă crimă a PCUS”, „Fasciştii roşii ai PCUS – luaţi mâinile de pe Rusia şi Ţările Baltice”[129]. Lucrurile scapă de sub control pe toate planurile, în special în domeniul economic, unde preconizata economie de piaţă se transformă rapid într-o economie de tip mafiot, bazată pe clanuri, împărţită pe sfere de influenţă şi accesibilă doar creatorilor istoriei de atunci, dar cu o ieşire spre piaţa şi capitalul occidental. Note: [1] Vladimir Bukovsky, Procesul de la Moscova, partea I-a, http://webreading.ru/prose_/prose_rus_classic/vladimir-bukovskiy-moskovskiy-process-chast-1.html [2] Vladimir Bukovsky, Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada restructurarii, doc. Nr. 37, decembrie 1987, pag, 108. [3] Idem, Op. cit., Doc. Nr. 36, luna mai 1987, pag. 106 [4] Idem, Opera cit., Doc. Nr. 37, luna decembrie 1987, pag. , Doc. Nr. 38, luna februarie 1988, pag. 112, Doc. Nr. 39, luna octombrie 1988, pag. 114. [5] Arhiva Sovietică – 64 de documente din perioada Restructurării, Doc. Nr. 54, pag. 139. [6] Idem, ibidem, pag. 141. [7] Idem, ibidem. [8] Idem, pag. 141-142. [9] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurării, Interviu cu Vladimir Bukovsky, pag. 155. [10] Idem, Doc. Nr. 32, pag. 95-96. [11] Idem, Op. cit., Doc. Nr. 45, luna august 1989, pag. 126. [12] Idem, Op. cit., Doc. 45, pag. 127. [13] Idem, Ibidem. [14] Idem, ibidem, pag. 128. [15] Idem, ibidem. [16] Idem, Op. Cit., Doc. Nr. 42, luna februarie 1989, pag. 124. [17] Vladimir Bukovsky, Procesul de la Moscova, pag. [18] “Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada restructurarii”, Doc. Nr. 50, luna decembrie 1989, pag. 135. [19] Idem, Doc. Nr. 40, pag. 117. [20] Idem, ibidem. [21] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada restructurarii, Doc. Nr. 52, luna decembrie 1990, pag. 137. [22] Idem, ibidem. [23] Idem, ibidem, Doc. 53, luna februarie 1990, pag. 138. [24] Bulgaria era considerata a fi cea de-a 16-a republica sovietica (nota autorului). [25] WIKIPEDIA, http://ru.wikipedia.org.wiki/Международный_отдел_ЦК_КПСС [26] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, Doc. Nr.31, pag. 90 [27] Ibidem, idem, pag. 93. [28] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada restructurarii, Doc. Nr.31, pag. 91. [29] Idem, ibidem. [30] Idem, ibidem. [31] Idem, ibidem. [32] Idem, ibidem. [33] Idem, ibidem, pag. 92. [34] Idem, ibidem. [35] Idem, ibidem. [36] Idem, ibidem. [37] http://www.bu.edu/iscip/vol1/Hahn.html, vol. I, No. 1, octombrie 1990, Gorbachev Versus the Apparat? By GORDON HAHN, Institute for the Study of Conflict, Ideology and Policy. [38] Idem, ibidem. [39] Petru Lucinschi, potrivit paginii sale din wikipedia.org. [40] www. cafeneaua.com [42] http://www.findagrave.ru/obj.php?i=6358 [43] Idem, ibidem. [44] Idem, ibidem. [45] http://www.flb.ru/info/10713.html [46] Idem. Ibidem. [47] Idem, ibidem. [48] WIKIPEDIA, http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Lucinschi#Biografia_din_perioada_sovietic.C4.83 [49] Idem, ibidem [50] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada restructurarii, Doc. Nr. 58, luna iunie 1990, pag. 147. [51] Idem, ibidem, pag. 147 [52] Idem, ibidem. [53] Idem, ibidem. [54] Idem, Doc. Nr. 8, pag. 33. [55] Idem, ibidem. [56] Arhiva Sovietică – 64 de documente din perioada Restrukturării, Doc. Nr. 8, pag. 34. [57] Idem, Doc. Nr. 16, pag. 51. [58] Idem, ibidem, pag. 51. [59] Idem, ibidem, pag. 52. [60] Idem, ibidem, pag. 51. [61] Idem, Doc. Nr. 20, pag. 58. [62] Idem, ibidem, pag. 59. [63] Idem, ibidem. [64] Idem, ibidem. [65] Idem, ibidem. [66] Idem, Doc. Nr. 43, pag. 125. [67] Ziua, 17 noiembrie 2004, “Convorbirea lui M.S.Gorbaciov cu presedintele I.Iliescu (intre patru ochi”. Documentul provine din arhiva lui Bukovsky si a fost publicat si in volumul “Axa. Noua Romanie la Marea Neagra”, Ed. Ziua, 2005, pag. 187. [68] Arhiva Sovietică – 64 de documente din perioada Restructurării, Doc. Nr. 63, pag. 151. [69] Idem, ibidem, pag. 151-152. [70] Idem, ibidem, pag. 152. [71] Cu acordul nostru – cu acordul PCUS (nota autorului). [72] Idem, ibidem. [73] Idem, ibidem. [74] Idem, pag. 153. [75] Arhiva Sovietică – 64 de documente din perioada restructurării, Doc. Nr. 63, pag. 153. [76] Idem, ibidem. [77] Idem, ibidem. [78] Idem, ibidem, pag. 148. [79] Idem, Doc. Nr. 41, luna ianuarie 1989, pag. 121. [80] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, Doc. Nr. 41, luna ianuarie 1989, pag. [81] Idem, bidem, pag. 122. [82] Idem, ibidem, pag. 123. [83] Idem, ibidem. [84] Idem, Doc. Nr. 28, pag. 81. [85] In noaptea de 9 aprilie 1989, in momentul in care tancurile sovietice ale Districtului Militar Transcaucazian au intrat in Piata Rustaveli din Tbilisi, oamenii aflati acolo aveau in maini lumanari si se rugau (informatii oferite de martori oculari la eveniment - nota autorului). [86] Evenimentele din ziua de 10 noiembrie 1989 de la Chisinau, in care s-a incercat luarea cu asalt a Ministerului de Interne republican si s-au dat lupte de strada intre protestatari si fortele de ordine. [87] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, Doc. Nr. 62, luna ianuarie 1991, pag. 150. Redam un fragment din documentul CC PCUS: “Conform informaţiilor venite de la lucrătorii responsabili ai CC PCUS (tovarăşii Kaziulin, Udovicenko), aflaţi în Lituania, în data de 11 ianuarie anul curent în oraşul Vilnius au fost luate sub controlul trupelor de aeropurtate clădirile Casei Presei şi DOSAAF[87] (în aceasta se afla departamentul de apărare a ţinutului), în oraşul Kaunas – clădirea cursurilor de ofiţeri. În general această operaţiune s-a desfăşurat fără mari ciocniri. În acelaşi timp trebuie menţionată lipsa de obiectivitate a informaţiei referitor la aceste evenimente, difuzată de staţia de radio „Maiak”. În special s-au prezentat dezordinile şi scandalurile organizate de militari, victimele şi răniţii care ar fi existat”. [88] Idem, ibidem, Doc. Nr. 60, luna august 1991, pag. 149; Doc. Nr. 61, luna august 1991, pag. 149-150; Doc. Nr. 62, luna ianuarie 1991, pag. 150. [89] www.lenta.ru, aprilie 2011. [90] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, interviul cu Vladimir Bukovsky acordat Elenei Cojocaru in luna mai 2006, pag. 157. [91] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, Doc. Nr. 29, pag. 84. [92] Cekiste – adica kgb-iste. Asa cum se vede din document reprezentantii KGB-ului se autodefineau in anul 1986 drept cekisti si nu kgb-isti. CK a fost una dintre primele institutii sovietice, infiintata la o luna dupa evenimentele revolutionare din noiembrie 1917. CK sau Comisia Extraordinara a fost infiintata in data de 7 (20 decembrie) la cererea lui Lenin, principalul ideolog al crearii acesteia. Potrivit lui Lenin fara CK “puterea proletariatului nu poate exista, atata timp cat pe lume vor exista exploatatori”, iar menirea CK in toate acestea este de a fi “arma noastra distrugatoare impotriva nenumaratelor comploturi, nenumaratelor atentate indreptate impotriva puterii sovietice din partea unor oameni, care au fost infinit mai puternici decat noi”. Odata creata CK era organul dictaturii proletariatului pentru apararea securitatii Rusiei din acel timp, organul conducator de lupta cu contrarevolutia pe teritoriul intregii tari”. Din 1918 CK primeste dreptul oficial de a pune in aplicare teroarea rosie. In data de 25 octombrie 1918 la adresa activitatii CK s-au exprimat o serie de critici foarte dure. Buharin, Petrovsky – comisarul poporului pentru afaceri interne, au cerut inlaturarea arbitrarului din activitatea organizatiei care “este plina de criminali, sadisti si elemente declasate ale lumpen-proletariatului”. Kamenev, in calitate de Presedinte al Comisiei de control politic a fost si mai radical, propunand eliminarea de facto a acestei structuri. Insa punctul de vedere al lui Lenin a invins, el declarand ca CK “a fost supusa, pentru unele dintre actiunile sale, acuzatiilor nedrepte din partea intelectualitatii limitate, ... care nu este capabila sa priveasca problema terorii dintr-o perspectiva mai larga” (dupa wikipedia). Se stie foarte bine ceea ce a urmat. [93] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada restructurarii, Doc. Nr. 29, pag. 85. [94] Idem, ibidem. [95] Idem, ibidem, [96] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, Doc. Nr. 29, pag. 85-86. [97] Idem, ibidem, Doc. Nr. 34, pag. 100. [98] Idem, ibidem, pag. 101. [99] Idem, ibidem. [100] Idem, Ibidem, pag. 86. [101] Idem, Ibidem. [102] Idem, ibidem, pag. 87. [103] Idem, ibidem. [104] Idem, Ibidem. [105] Idem, ibidem. [106] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, Doc. Nr.29, pag. 88. [107] Idem, ibidem. [108] Idem, ibidem. [109] Idem, ibidem. [110] Idem, ibidem. [111] Arhiva sovietica – 64 de documente din perioada restructurarii, Doc. Nr. 29, pag. 88. [112] Idem, Ibidem. [113] Idem, ibidem, pag. 85. [114] Idem, ibidem, pag. 87. [115] Idem, Doc. Nr. 33, pag. 98. [116] Idem, ibidem. [117] Idem, ibidem. [118] Vladimir Bukovsky, Procesul de la Moscova [119] Arhiva Sovietica – 64 de documente din perioada Restructurarii, Doc. Nr. 33, pag. 98. [120] Idem, Doc. Nr. 28, pag. 102. [121] Idem, ibidem, pag. 104. [122] Idem, ibidem. [123] Idem, ibidem, pag. 104-105. [124] Idem, ibidem, pag. 105. [125] Arhiva Sovietică - 64 de documente din perioada Restructurării, Doc. Nr. 28, pag. 77. [126] Idem, ibidem. [127] Idem, ibidem, pag. 80-81. [128] Idem, ibidem, Doc. Nr. 57, luna aprilie 1991, pag. 145. [129] Idem, Doc. Nr. 55, pag. 143.

Material publicat in revista "Orizont XXI", 2011

Free Joomla! template by L.THEME