Gheorghe Buzatu - "Hitler, Stalin, Antonescu" - "Romania si razboiul din est" - fragment

La aproape 70 de ani de la debutul ostilităţilor, în 1 septembrie 1939, Războiul Mondial din 1939-1945, incontestabil cel mai mare conflict armat din istorie în privinţa proporţiilor şi a consecinţelor sale, directe şi indirecte, apropiate ori îndepărtate, se înscrie deja ca un eveniment fără egal în tot trecutul umanităţii ce s-a instalat detaşat în preferinţele şi preocupările istoricilor, şi nu numai, rezultând, de mai multe decenii, o bibliografie uriaşă la nivel internaţional43 . Cititorul va admite, desigur, că nu numai proporţiile contează în ecuaţie, ci, deopotrivă, calitatea şi varietatea producţiei istoriografice, însumând de-acum cel puţin 1,5 milioane titluri cărţi şi studii reprezentative, în discuţie trebuind să fie luate în consideraţie şi predispoziţiile –

le-am denumi „specifice” – ale specialiştilor de pretutindeni de-a investiga în continuare perioada 1939-1945, mai ales în condiţiile actuale ale deschiderii arhivelor44, pe toate meridianele. Un alt avantaj remarcabil, propriu studiilor de istorie a celui de-al doilea război mondial, priveşte adevărurile descoperite şi afirmate, peste toate îngrădirile de moment, în ciuda tentativelor disperate dar ridicole ale unor sociologi şi istorici de duzină, în fond activişti foşti sau prezenţi kominternişti, de-a impune tot felul de stavile şi modele discutabile, de-a introduce false principii, precum cel al aşa-numitei corectitudini politice, în abordarea şi rezolvarea unor probleme ţinând de epoca războiului general şi total din 1939-1945. Respingerea unor atare tentative sinucigaşe survine fără întârziere şi decisiv pretutindeni, mai ales că specialiştilor nu le lipsesc probele exemplare, dimpotrivă, acestea abundă, după cum şi replicile programatice, precum, de dată recentă, faimosul Apel al unor reputaţi istorici francezi, intitulat Libertate pentru istorie. Este necesar a reţine aceste principii, avansate în decembrie 2005 de Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza, René Rémond şi colegii lor, aceştia surprinzând elementele definitorii, permanenţele scrisului istoric modern, şi anume: 43 „Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i tot una cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii judiciare. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”45 . Războiul din Est, fără a se fi confundat cu Războiul Mondial în ansamblu46, a constituit în anii 1941-1945 una din etapele sale majore şi, în anume privinţe, chiar determinante pentru deznodământul faptelor. După ce, în 1939-1941 a observat regulile neutralităţii şi, apoi, ale nonbeligeranţei în desfăşurarea ostilităţilor47, în care se antrenaseră Germania şi partenerii ei, deo parte, iar, pe de alta, Puterile Aliate, în frunte cu Marea Britanie şi Franţa, începând cu data de 22 iunie 1941 România s-a implicat, alături de cel de-al III-lea Reich, Italia şi sateliţii lor europeni, în Războiul Mondial, participând la atacarea URSS. Timp de peste trei ani (1941- 1944), prezenţa României în Războiul din Răsărit a fost una activă şi exclusivă, extinderea ostilităţilor şi cu celelalte Puteri Aliate (Marea Britanie, SUA ş.a.) intervenind nu ca rezultat al unor acţiuni militare efective, ci ca efect al jocului alianţelor48. Potrivit aprecierilor unor reputaţi specialişti, România, în ciuda tuturor aparenţelor şi acuzaţiilor, a purtat în Răsărit un război „paralel” cu acela al Germaniei49, situaţie în care trebuie să identificăm atât obiectivele comune ale „aliaţilor” de moment, cât şi interesele lor separate. Exceptând tot ce s-a denaturat şi vehiculat timp de peste o jumătate de veac pe această temă, România, spre deosebire de Reichul lui Adolf Hitler, a purtat un război drept de la un capăt la altul (22 iunie 1941 – 23 august 1944). Prezenţa în tabăra Germaniei i-a fost impusă României de pericolul imens al Imperiului Roşu, relevat atât de notele ultimative din 26-27 iunie 1940 cât şi de demersurile succesive din 1940- 1941, dar, în timpul Campaniei din Est, ea „nu a vizat ţeluri anexioniste, de cotropire a unor teritorii care nu îi aparţineau. Scopul esenţial al participării româneşti la conflagraţie a fost total diferit de cel al Germaniei (subl. ns. – Gh. B.), cu care se aliase, deşi ambele ţări doreau să şi le înfăptuiască prin înfrângerea Uniunii Sovietice. Majoritatea românilor vedeau în participarea la război alături de Germania, cea mai mare putere militară a continentului la acea dată, posibilitatea reîntregirii graniţelor răşluite în 1940”50 . Aşa după cum am relevat în alte rânduri51, Războiul din Est (1941-1944) al României a fost, de la un capăt la altul, unul naţional şi anticomunist. În condiţiile concrete ale timpului, lupta României pentru restabilirea graniţelor istorice în Răsărit, pe Nistru, a căpătat multiple sensuri şi înţelesuri. A fost, astfel, după limbajul tipic al epocii, prioritar o bătălie pentru ţară şi, nu mai puţin, pentru zdrobirea comunismului52, fapt menţionat anume de Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, în cele două documente istorice difuzate de la Bucureşti la 22 iunie 194153 : Proclamaţia către Ţară şi Ordinul de zi către Armata Română. Ordinul de zi, de pildă, îndemna oştile: „... Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi”!, în timp ce faimoasa Proclamaţie chema la lupta sfântă în contra „năvălitorilor asupra civilizaţiei şi bisericii, a dreptăţii şi propriilor noastre drepturi”, pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei, unde se impuneau a fi sparte „cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare”. Dar, mai mult decât atât, războiul declanşat oferea şansa „unei lupte puternice şi curajoase nu numai pentru reclădirea drepturilor naţionale, dar şi împotriva celui mai mare duşman al lumii: bolşevismul”. Cu alt prilej, la 18 mai 1943, în interviul acordat inginerului C. Filipescu, Mareşalul Antonescu se destăinuia că primise provocarea unui război cu URSS numai bazat pe „credinţa nestrămutată că, luptând împotriva comunismului, slujim nu numai crezul naţional, dreptul de conservare şi onoare al poporului român, dar – ca şi în trecut – prin lupta şi jertfa noastră servim civilizaţia însăşi. Satisfacţiile imediate şi vizibile nu ne-au lipsit, ca urmare a acestui impus – dar şi justificat – război. Provinciile au fost eliberate, inamicul zvârlit peste hotare (subl. ns.)”54. Anterior, la 26 ianuarie 1943, în interviul acordat ziaristului italian Lamberto Sorrentini, Mareşalul i-a destăinuit interlocutorului scopul Războiului din Est: „... Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi, trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”55 . Ceea ce s-a neglijat de regulă în cursul ultimelor decenii a fost faptul că – prin acţiunea sa militară – Antonescu, propunându-şi anularea nedreptăţilor din 1940 şi combaterea pericolului comunist56, n-a pierdut din vedere în principal refacerea integrală a unităţii româneşti, astfel cum triumfase la 1918 şi la realizarea căreia avusese modesta sa contribuţie57. Dintre atâtea dovezi la care s-ar putea apela, în acest sens, ne mărginim la Cuvântul către Ţară al Mareşalului de la 1 ianuarie 1944, când şi-a exprimat – pentru a câta oară? – „crezul neşovăielnic” în atingerea „drepturilor noastre”58. Atunci, convins că „libertatea noastră slujeşte Europa şi legile civilizaţiei”59, Mareşalul şi-a exprimat convingerea că, numai uniţi, românii aveau să înfrunte „vitregia ceasurilor ce vor să vină”, asigurând astfel „dreptatea neamului nostru şi unitatea pământurilor, care ale lui au fost şi ale lui trebuie să rămână” 60. Din motive care n-au cum să scape înţelegerii cititorului, Antonescu a abordat problemele purtării şi necesităţii Războiului din Est în discuţiile şi corespondenţa cu colaboratorii săi. Una dintre formulările categorice şi exemplare am întâlnit-o în telegrama de răspuns adresată la 18 august 1943 profesorului Napoleon Creţu, secretarul general al Ministerului Culturii Naţionale în acel moment, căruia i se destăinuia: „Mulţumesc cu atât mai mult astăzi corpului didactic secundar pentru înalta sa ţinută patriotică şi pentru înţeleapta înţelegere a chemărilor impuse de lupta în războiul dreptăţii naţionale, cu cât şefii fostelor partide politice61 mă somează prin memorii, în numele lor şi al câtorva persoane bine cunoscute prin trecutul lor, să retrag armata din luptă [...]Este evident pentru cea mai simplă minte că părăsirea luptei pe care o ducem în Răsărit, pentru asigurarea fiinţei de azi [şi] de totdeauna a vieţii, libertăţii şi integrităţii neamului, fără nici o garanţie serioasă că sacrificiile ce am făcut nu au fost zadarnice, ar fi un odios de trădare faţă de Moldova, Bucovina şi Basarabia, faţă de istorie şi de onoarea noastră; şi chiar faţă de ardeleni, care nu numai că n-ar avea nimic de câştigat, dar ar avea totul de pierdut, dacă Regatul ar intra în parte sau în total sub sclavia asiatică. De aceea sunt recunoscător corpului didactic şi tuturor celor care exprimă, în aceste moment, simţăminte de încredere în conducerea neamului (subl. ns.)”62. În acelaşi timp, Mareşalul Antonescu era pe deplin informat în privinţa proiectelor şi acţiunilor antiromâneşti ale Kremlinului, ale lui I. V. Stalin în mod special63 , ca şi asupra „obiectivelor” anunţate de PCR – interior64. Să nu neglijăm că multe dintre ordinele de zi ale lui Stalin se încheiau cu formula: „Răzbunare şi moarte cotropitorilor germano-fascişti!”, fiind astfel vizaţi Hitler şi toţi aliaţii săi din Est65, iar la 1 mai 1944 liderul de la Kremlin anunţa: „... Armata Roşia a ieşit la frontiera de stat cu România şi Cehoslovacia66 şi continuă să nimicească armatele duşmane pe teritoriul României [...] Spaima şi zăpăceala domnesc printre aliaţii români, unguri, finlandezi şi bulgari ai lui Hitler [...] România, Ungaria, Finlanda, Bulgaria au numai o singură posibilitate pentru a evita catastrofa. Aceea de a rupe alianţa cu nemţii şi de a ieşi din război ... (subl. ns.)”67. În ceea ce-i priveşte pe comuniştii locali, aceştia avansau lozinci dintre cele mai radicale, precum, de exemplu, Chemarea Frontului Patriotic, găzduită de publicaţia ilegală „România Liberă” din 28 ianuarie 1944, şi care îndemna la: „Ieşirea imediată din războiul nemţesc şi unirea cu ţările democratice; alungarea nemţilor din ţară; doborârea guvernului trădător al lui Antonescu; formarea unui guvern cu adevărat naţional; [...] – pedepsirea criminalilor de război hitlerişti; Jos tirania hitleristă! ...” 68

------------------------------

43 În anul 1981, atunci când am valorificat bibliografia noastră incluzând 3 003 titluri cărţi pe tema prezenţei României în conflagraţia din 1939-1945, am relevat că, pe plan mondial, ritmul apariţiilor înregistrase deja proporţii remarcabile – aproximativ 15 000 – 20 000 lucrări pe an (cf. Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, România şi al doilea război mondial. O bibliografie, Iaşi, Editura Academiei, 1981, p. XXXIX). 44 Vezi Gh. Buzatu, Actul de la 23 august 1944: Bilanţ, noi interpretări şi perspective, în „Academica”, nr. 30/2004, Bucureşti, p. 10-18; idem, Actul de la 23 august 1944 în perspectiva unor noi documente, în vol. Istorie şi societate, II, coordonatori Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 10-12; Jacques de Launay, Ettore Anchieri, Henri Michel, JeanMarie d’Hoop, Les Deux Guerres mondiales. Bibliographie sélective, Bruxelles – Paris, Éditions Brepols, 1964; Gavriil Preda, coordonator, 23 august 1944: Dezvăluiri şi controverse, Ploieşti, Editura Ploieşti Mileniu III, 2006. 45 Vezi „L´Histoire”, Paris, no. 306/Janvier 2006. 46 Cf. opinia lui Henri Michel (1907-1986), unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti din lume, fost preşedinte al faimosului Comité d’histoire de la Deuxième Guerre mondiale, fundamentată într-una din lucrările clasice ale istoriografiei mondiale (La Seconde Guerre mondiale, Paris, Omnibus, 2001, p. 213 şi urm.). 47 Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, op. cit., p. IX-XIII. 48 Gh. Buzatu, România şi Marile Puteri (1939-1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, passim. 49 Vezi Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile românogermane (1938-1944), ediţie Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 275; Aurică Simion, Preliminarii diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p. 148 şi urm.; Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament românogermane şi româno-sovietice (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, p. 8-9. 50 Alesandru Duţu, op. cit., p. 8. 51 Vezi Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu şi Războiul din Est, în „Dosarele istoriei”, Bucureşti, nr. 7/1999, p. 53-55; idem, Mihai Viteazul şi Mihai Antonescu, în România în ecuaţia păcii şi a dictatului, coordonator Gh. Nicolescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2001, p. 21-28; Gh. Buzatu, Dana Beldiman, Eftimie Ardeleanu, eds., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei, Craiova, Editura Helios, 2002, p. 32 şi urm.; Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, ultimul domn al tuturor românilor, în vol. Sub semnul muzei Clio – Prof. Univ. Dr. Ion Şt. Baicu la împlinirea vârstei de 70 de ani, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2004, p. 253-271; idem, 22 iunie 1941: „Agresiunea” României împotriva URSS (După unele probe epistolare), în „Orizont XXI”, Piteşti, nr. II/2006, p. 5-13. 52 Idem, Mareşalul Antonescu şi războaiele anticomuniste ale României, în „Orizont XXI”, Piteşti, nr. 3/2006, p. 34-38. 53 Mareşalul Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I, ediţie Gh. Buzatu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 158-161. 54 Arhivele Naţionale ale României, Arhivele Istorice Centrale, Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Cabinetul Militar, dosar 202/1944, f. 406 (în continuare, se va cita: ANIC). De remarcat că, în cursul Campaniei din Est, I. Antonescu a abordat, în contextul luptei împotriva slavilor, şi problema acţiunilor antievreieşti (telegrama de pe front, 3 septembrie 1941, către M. Antonescu, idem, dosar 90/1941, f. 46). 55 Apud „Independentul”, Bucureşti, 15 mai 2001, p. 5. 56 Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Stalin cenzurat/necenzurat, Bucureşti, Editura Ion Cristoiu, 1999, p. 237 şi urm. 57 Ibidem. 58 Mareşal I. Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, II, p. 120. 59 Ibidem. 60 Ibidem, p. 121. 61 Referire, cu predilecţie, la Iuliu Maniu şi Constantin [Dinu] I. C. Brătianu. 62 Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală, Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 71/1943, f. 1 (în continuare, se va cita: ANIC). 63 Vezi cuvântările şi declaraţiile lui Stalin din 1941-1944, reunite într-o mapă specială (ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 3/1942). 64 Idem, dosar 8/1943. 65 Idem, dosar 3/1942, f. 24 (Ordinul de zi din 7 noiembrie 1943). 66 Referire la frontiera „stabilită” în urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940! 67 ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dosar 3/1942, f. 31. 68 Idem, dosar 8/1943, f. 55.

Gheorghe Buzatu , "Hitler, Stalin, Antonescu", vol. III; fragment din capitolul "Romania si razboiul din est"

Free Joomla! template by L.THEME