Nicolae Iorga, principalul oponent al cedării Basarabiei: „Se impune resistența ca o datorie de onoare”

Om al cuvântului scris și vorbit, dar mai ales unul dintre marii erudiți ai istoriei noastre, Nicolae Iorga a fost principala voce care s-a opus cedării. Morala și conștiința, dar mai ales istoria nu demult trecută a Marelui Război nu îl lăsau să accepte. Marele istoric a văzut cum, sub ochii lui, se naște și se destramă o țară. Ceea ce nu știa însă Iorga era că 1940 nu era doar anul sfârșitului României Mari, ci și anul propriului sfârșit. „27 iunie Catastrofa Basarabiei, şi în ce ruşinoase condiţii! La 13 şi 20 Consiliul de Coroană, cu toţi miniştrii, cărora li s-a făcut lecţia. Tătărescu ceteşte ultimatul Sovietelor (în 24 de ore). Basarabia smulsă de la Rusia care era slabă militar trebuie restituită Rusiei tari şi, ca despăgubire «slabă» pentru reaua guvernare în Basarabia, Bucovina-de-nord. Aceasta pentru că e locuită de ruteni, şi tot aşa şi Basarabia! În zădar ministrul nostru Davidescu a adus toate argumentele etnice şi istorice.

Se cer părerile, începînd cu a lui Mironescu: pentru rezistenţă dacă armata poate s-o opuie. Observ că s-au făcut în chestia Basarabiei greşeli care nu sînt de arătat acum, că, faţă de ultimat, se impune resistenţa ca o datorie de onoare, chiar cu siguranţa că vom fi învinşi. Cum s-a vorbit de sfatul german de «a accepta», să li se răspundă germanilor cu cuvintele lui Luther la Worms: Gott helfe mir bei, ich kann nicht anders. Puţini se raliază la această părere: adînc îndureratul doctor Angelescu, Iamandi care-şi exprimă părerea cu un sentiment duios, Urdărianu. Urmează discursurile laşe ale miniştrilor, afară de Hortolomei. În frunte Cancicov şi M. Constantinescu. Argetoianu strigă că trebuie să ne răzimăm pe Germania. Are speranţa unei reveniri la pace. Pentru armată vorbeşte şeful statului major, Ţenescu. Nu putem lupta cu ruşii: avem ca infanterie 1 la 3, ca aviaţie 0 la 5. Confirmă Ilcuş şi aprobă Slăvescu. Regele ni cere să continuăm şedinţa după amiazi. La 9 seara ea se redeschide. Nimic nou decît o notă către Soviete în cari se evită orice afirmare şi precisiune, cerîndu-se delegaţi pentru discuţie cu îndoiala, întemeiată, dacă aceasta nu va fi considerat ca un refus, după care ar urma ocupaţia. Germania, Italia, Jugoslavia refusă orice concurs. Opiniile nu mai au importanţă. Eu vorbesc neted. Sînt uimit de ce se spune în numele armatei. Ani întregi ni s-a luat pînea de la gură, ni s-au presintat parade, ca la Zece Mai, cu acest resultat. Amintesc că aşa a vorbit armata în mart 1939, că Ţenescu în septembrie mi-a spus personal că nu e destul de preparată, că tot atunci, la înmormîntarea lui Călinescu, Tătărescu mi-a spus că, între vecinii pe cari-i avem, armata noastră nu se va bate. Acum, încercăm fineţe cu nişte «mojici». Trebuie o politică sinceră, I. Brătianu a făcut una de mîndrie, pentru el, partid şi ţară. A luat sau a vrut să ieie orice, de oriunde. Cerea hotarul Tisei cu sute de mii de unguri, cu sute de mii de sîrbi, şi bănăţenii au dus o campanie pentru «Banatul întreg», cu primejdia creării încă unui duşman la jugoslavi. Ce sîntem noi, dacă nu voim să ajungem un stat care lichidează la toate hotarele şi e un obiect de ironie şi batjocură pentru toată lumea? O adunătură de oricari teritorii cu oricari teritorii? Ori un stat naţional, care să nu se împiedice de naţionalităţi neconciliabile? Atunci, fiindcă nu ne putem apăra la toate hotarele, să se dreagă greşeala din Cadrilater, pe care n-a vrut-o Carol I-iu cerînd numai unghiurile intrînd la sudul Dobrogii, greşeală pe care am întărit-o încercînd, într-un teritoriu care nu ne-a apărat de înfrîngerea de către bulgari, o zadarnică operă de romanisare. Să păstrăm Turtucaia, în amintirea tragediei, Silistra, cap de pod, partea din ţerm legată de inima reginei Maria, şi, retrăgînd pe macedonenii ispitiţi acolo, să restituim, cum o voise şi Călinescu, Gafencu, bulgarilor grînarul. Ruşii au dreptul la gurile Dunării: să li dăm braţul Chiliei, cu o bandă de teritoriu, încercînd a salva, pentru amintirile ei, Cetatea Albă. Să nu ne milogim zădarnic la nimeni! Foarte aprins, Ţenescu încearcă să se apere cu ce a făcut. Represintanţii armatei isprăvesc declarînd că la S. şi V. nu ni putem apăra. Urmează repetări şi retractări, afară de dr. Angelescu, Iamandi şi Urdărianu cari mi-a spus că, soldat, nu poate admite să se cedeze o parte din trupul ţării, fără a trage un foc de puşcă. S-a vorbit şi de o înţelegere contra României care ar fi să fie împărţită ca Polonia… Un întreg discurs al lui Cancicov, care e lipsit de bun simţ. Regele spune că ziua cînd fiul lui a trecut bacalaureatul a devenit pentru el una de doliu. Crescut cu ideia de unitate naţională, luată, spune el, de la mine, nu poate spune astăzi: da. Se va sili să facă tot ce e cu putinţă. Guvernul provoacă o aclamaţie. Afară, piaţa e plină de oameni cari strigă: «Nu Basarabia, nu Bucovina». Au trebuit împrăştiaţi de poliţie. Tătărescu, care face un discurs pompos, cu totul zădărnic, e gata să reînceapă culegerea opiniilor pentru casul cînd ruşii ar ataca. Arăt că e zadarnic. El face să fim rugaţi a mai aştepta, acasă, un ceas. Regele-mi spune că un singur avion de bombardament cere 30 de milioane. 28 iunie Pe cînd la Fundaţie se sărbătoreşte Tzigara, Argetoianu ia externele, Inculeţ şi Nistor sînt numiţi miniştri de stat. Cancicov ia o giranţă ministerială în plus, Ciobanu, Sibiceanu şi Urdărianu se retrag, pentru ca ridiculul Giurescu să treacă la culte şi Sidorovici să ieie propaganda. Ruşii intră la Cetatea-Albă, Chişinău şi Cernăuţi, ca «liberatori» cu muzică. Dr. Angelescu vine foarte îngrijorat. Vede putinţa unei revoluţii, chiar a uneia militare. Apoi Urdărianu, Angelescu fiind de faţă. Afirmă că Regele a fost împins de guvern către acceptare. N-a dormit noaptea. În zori cerea lui Tătărescu un mijloc de îndreptare. Îi recomand a nu presinta Parlamentului acest guvern, ci unul de generali populari, cu represintanţii provinciilor ameninţate; cum refusă Inculeţ, residentul basarabean, Maniu ar putea fi avut în vedere; el îl crede bun pentru a doua schimbare. Un ministru de externe cu prestigiu e greu de aflat. El n-a sfătuit pe Regele a lua presidenţia Partidului, n-ar putea presida guvernul militar, ca să nu descopere pe suveran. Îi spunem că, dacă această conversaţie n-are urmări, ne retragem la ţară, ca inutili. După plecare trimet această scrisoare lui Urdărianu (transcrisă de Ecaterina Iorga): «28 iunie Scumpe domnule Urdărianu, Am de adaos ceva esenţial la convorbirea noastră, care m-a întărit în credinţele fundamentale ale vieţii mele publice. Nu se poate chiema Parlamentul pentru a vota o cesiune, care, făcută în această formă, ar deveni iremisibilă. Singura cale e cea din 1878: retragerea armatei şi a funcţionarilor. Delegaţii înşii nu pot avea decît misiunea de a trata, – de vreme ce Sovietele nu admit decît a li se da Basarabia integrală – condiţiile unei evacuări silite. N. Iorga» 29 iunie Bezviconi vine din Chişinău. 50 de trenuri mută pe nenorociţii bejenari. Nu numai români. Într-un vagon o d-na Mişcenco cu fiul ei de patrusprezece ani, care face versuri. El declară mamei că ea poate face ce vrea, dar el nu rămîne nici într-un cas la bolşevici. Aceştia au dat drumul şi întemniţaţilor de drept comun. Evreii huiduiesc şi ameninţă. La Chişinău armata a fost bătută cu pietre şi a tras asupra plebii iudaice. După-amiazi, Mircea Iorga îmi comunică dorinţa prin Mihai Popovici a amicilor lui Maniu de a semna un protest contra răpirii Basarabiei. Îl redactez îndată şi-l trimet cu singura condiţie de a nu se introduce schimbări din toate părţile. Se convocase Parlamentul azi. El se amînă pe luni. Zvonuri vin despre anarhia dezlănţuită în ţinuturile ocupate. Mobilizarea care se hotărîse în consiliu şi fusese oprită, «ca să nu se supere ruşii», e decretată şi pare a se face în linişte. Iau măsuri pentru găzduirea, şi prin Ligă, a pribegilor”.

https://www.historia.ro/

26.06.2020

sursa: timpul.md

Free Joomla! template by L.THEME