Transnistria, Armata a 14-a, armata rusa, Romania, Nato, Pactul de la Varsovia, Republica Moldova

„În cadrul planurilor strategice ale URSS-ului ca stat socialist ce apără pacea în lume, Republica Moldova ocupa un loc important. Dacă luăm în consideraţie că defensiva sovietică se întindea în partea europeană de la nord la sud şi anume: de la Ţările Baltice

Despre Armata a 14-a, Transnistria, Pactul de la Varsovia, furt intelectual pe facebook.

 În cadrul planurilor strategice ale URSS-ului ca şi stat socialist care apără pacea în lume, Republica Moldova ocupa un loc important. Dacă luăm în consideraţie faptul că defensiva sovietică se întindea în partea europeană de la nord la sud şi anume: de la Ţările Baltice până în sud-vestul  Ucrainei, care de fapt acest sud-vest nu este altceva decât teritoriu românesc făcut cadou Ucrainei de către sovietici, putem spune că, Republica Moldova, fosta RSSM, a reprezentat flancul de sud-vest în cadrul planurilor ofensiv-defensive ale URSS. De ce? Pentru că aici ne întâlnim cu problemele şi pretenţiile eterne ale statului rus fie el şi sovietic: chestiunea Gurilor Dunării, dominaţia pe Dunăre, ceea ce reprezintă o posibilitate de a influenţa tot ce reprezintă Balcanii, Europa Centrală  şi cea de Est, chestiunea ieşirii la Marea Neagră, chestiunea strâmtorilor, dominaţia pe această mare până în Atlantic şi respectiv a teritoriilor limitrofe.

Aici în această republică, trebuie să recunosc că nici nu mi-a venit să cred, a existat o puternică bază militar-strategică, dar nu una defensivă, ci cel mai probabil şi mai sigur, una ofensivă, îndreptată pe direcţiile sud-vest şi sud. Acestă bază a existat aici şi a avut centrul de comandă aici, în RSSM.

Dacă vorbim despre acest lucru atunci trebuie menţionat faptul că, începând cu sfârşitul anilor 70, începutul anilor 80, principalul duşman al URSS erau statele membre ale blocului NATO: „În particular, serviciile secrete ale fostei URSS în principal se orientau spre lupta cu serviciile de spionaj al ţărilor adversarului principal. Adversarul principal erau considerate America, Anglia, RFG şi toate ţările care intrau în blocul NATO” (Viktor Ivanov) şi pentru a contracara acţiunea nefastă a acestuia URSS-ul, prin Statul său Major General a elaborat o strategie nouă. În cadrul acesteia, cea mai mare atenţie era acordată direcţiei de sud-vest: „Direcţiei strategice de Sud-Vest Statul Major acorda ea mai mare importanţă datorită importanţei extreme a teatrului de acţiuni militare (şi în mod special după ce NATO la începutul anilor ’80 a început să crească forţele în flancul său sudic). Din această cauză în cadrul CC-ului a fost primită hotărârea de amplasare în regiune a Comandamentului Principal al forţelor a direcţiei de Sud-Vest”[1]. În rezultat, la Chişinău a fost constituit la ordinul Biroului Politic al CC al PCUS un stat major, care îşi avea sediul în acest oraş. Menţionăm că nu s-a creat la Kiev sau la Odesa, unde exista atât ieşirea la Marea Neagră, cât şi porturile Mării Negre, ci la Chişinău (oraşul a fost ales datorită posibilităţii de a efectua spionaj radioelectronic: „În ceea ce priveşte interesele militar-strategice, atunci teritoriul RSS Moldoveneşti era utilizat de către Uniunea Sovietică pentru dislocarea acolo a mijloacelor de radiospoinaj electronic” şi „din acest motiv de pe teritoriul Moldovei se putea „asculta” cea mai mare parte a continentului european”  (Viktor Ivanov). Acelaşi lucru este confirmat de către ex-ministrul securităţii naţionale a Republicii Moldova, Anatol Plugaru: „Fostul ministru al securităţii naţionale a Moldovei Anatolii Plugaru a prezentat chiar şi o versiune exotică. În perioada sovietică la Chişinău se afla complexul Statului Major a direcţiei de sud-vest a Statului Major al Forţelor Armate a URSS... După părerea lui Plugaru, oraşul a fost ales reieşind din posibilităţile efectuării spionajului radioelectronic. La sfârşitul anilor ’80 Moscova a decis să evacueze tehnica în cauză. Au fost mutate în direcţie necunoscută staţiile de urmărire de pe Prut, care „ascultau” teritoriul României în profunzime pe o distanţă de de până la 400-500 km...”[2].

          Viktor Ivanov explică în ce consta acest spionaj radioelectronic desfăşurat de pe malul Prutului: „Sistemul de radio-filaj de pe Prut asigura ascultarea a întregului eter în mare profunzime, până la 600 km. Ce înseamnă ascultarea eterului? Acest lucru înseamnă că, toate staţiile de radio, radiotelefoanele, fax-urile – toată tehnica radio pe această distanţă se afla sub control” (Viktor Ivanov).

          Pe parcursul timpului s-a tot discutat la nesfârşit despre armata a 14-a prezentă în Transnistria, dislocată pe întreg teritoriul RSSM despre importanţa acesteia, despre capacităţile şi forţa acesteia, despre imensul pericol pe care îl reprezintă, însă în tot acest timp s-a făcut abstracţie de simplul fapt că aceasta a fost doar o armată din cadrul a ceea ce a reprezentat districtul  militar Odesa. În cele ce urmează vom vedea că armata a 14-a reprezenta doar partea superioară a aisbergului existent şi ascuns pentru ochii lumi, în această zonă.

          În cadrul reorganizării efectuate de Marele Stat Major al Forţelor Armate ale URSS-ului, de care am vorbit mai sus au fost unificate: cercul militar Kiev, în care intra şi regiunea Transcarpatică, Cercul militar Odesa, cu principalele forţe ale Mării Negre, armatele de rachete şi aeriene. În totalul său aceste forţe militare reprezentau 37 de divizii, mai mult de 2000 de avioane, 800 de elicoptere, o armată aparte de antiaeriană şi multă altă tehnică militară (Moskovskii telefonist, Nr. 4, 2005), ceea ce însemna că puteau începe ofensiva pe 3 fronturi (Cojuhari Valeriu – fost militar): nord, vest şi sud. „Scopul formării acestuia conform direcţiei urmărea concentrarea conducerii trupelor în timp de război pe o porţiune de teren anumită sau teatru de operaţiuni militare” (Viktor Ivanov). Districtul militar Transcarpatic a reprezentat un fel de poligon: „La mijlocul anilor ’50 în contrabalaţă NATO a fost creat Pactul de la Varşovia. Iar Districtul Militar Transcarpatic a servit pentru blocul nostru militar în calitate de un fel de poligon. Acolo au avut loc zeci de aplicaţii militare, de la cele de nivel de regiment până la cele strategice cu participarea trupelor aliate”[3].

          La începutul anilor 80, cu ceva timp înainte de începerea oficială a procesului de restructurare sau poate chiar la începutul acestuia, sovieticii încep să-şi retragă trupele peste linia strategică a Nistrului, adică în Transnistria, care cu toate că întotdeauna a reprezentat un bastion de asalt al puterii sovietice, acum devine o adevărată bază militar-strategică, atât pentru imperiul sovietic în proces de destrămare, cât şi pentru viitorul stat rus, Federaţia rusă.

          Însă, dacă anumite genuri de trupe sunt retrase şi partea aceasta a Moldovei sovietice pierde din importanţa sa militar-strategică, pentru o perioadă, până când sovieticii încep să-şi retragă trupele din Europa şi o bună parte din acele trupe sunt dislocate pe teritoriul Moldovei. Le găsim aici încă la sfârşitul anului 1991 şi pentru care se dă o adevărată bătălie între partea moldovenească şi cea rusă, chiar înainte de începerea războiului din Transnistria, în momentul destrămării URSS-ului. Iată ce spune în acest sens V.Baraneţ, vorbind despre forţele armate de pe teritoriul Moldovei din anul 1991: „La 27 august 1991 Moldova a proclamat independenţa sa. Această ştire a fost primită de către ofiţerii Statului Major General cu un zâmbet posomorât, adică „şi moldovenii în aceiaşi direcţie merg”. Unii gândeau aşa: despre ce fel de independenţă poate fi vorba dacă, aproape întreaga industrie şi agricultură a republicii sunt îndreptate spre Rusia? Exista o senzaţie a unui joc politic neserios.

          Însă această senzaţie a dispărut imediat, când deja la 3 septembrie, Chişinăul a proclamat că luat decizia creării armatei proprii.

          Ofiţerii Direcţiei generale operative a Statului major General s-au aplecat repede asupra hărţilor şi a documentelor, calculând migălos, ce poate să ajungă pe mâna moldovenilor, în cazul în care aceştia „vor privatiza” tot, ce este dislocat pe teritoriul lor. Chiar şi o enumerare în treacăt a unităţilor şi a obiectivelor impresiona. Trei aeroporturi mari, convenabile din punct de vedere strategic împreună cu avioane şi elicoptere, regimentul 300 de aeropurtate, centrul de studii a trupelor de Aeropurtate. Garnizoane Bender, în care erau dislocate 9 unităţi, plus brigada 237 de geniu, batalionul de reparaţii cabluri. Un mare număr de clădiri a statului major, puncte de comandă a statului Major al direcţiei de Sud-Vest, depozite de muniţii, provizii şi echipament.

          Iar pe măsură ce trupele noatre erau retrase din Europa de Est rolul strategic al grupării noastre de sud-vest a început să crească şi mai mult. Ea a fost de multe ori întărită de unităţi diverse, armament, tehnică, muniţii. Teritoriul Moldovei s-a adeverit a fi plin de o cantitate enormă de astfel de „bogăţii”, care, după cele mai modeste calcule, la începutul anilor ’90 ajungea pentru 2 armate”[4].

          Vorbind despre poziţia strategică a Moldovei în perioada în cauză, putem spune că această regiune a reprezentat interes din punct de vedere militar-strategic, aşa cum am văzut în rândurile de mai sus, cât şi un adevărat pericol la frontiera de est a României. Cu atât mai mult cu cât prezenţa unui Stat Major pe direcţia sud-vest cu forţele de care dispunea reprezenta următorul lucru: „Din punct de vedere militar-strategic acest lucru înseamnă că, toată această tehnică militară şi armament poate fi îndreptată în primul rând împotriva statelor limitrofe sau de frontieră. Şi de asemenea pentru ca pe teritoriul acestor state litrofe să se creeze un câmp de operaţiuni pentru dezvoltarea ofensivei în profunzimea teritoriului adversarului şi asupra statelor limitrofe” (Viktor Ivanov). Ceea ce înseamnă că în parte aceste forţe erau îndreptate împotriva României, cu atât mai mult cu cât relaţia dintre aceste ţări socialiste şi aliate în cadrul Tratatului de la Varşovia nu erau cordiale, situaţie care a durat ani de zile. „În timpurile conducerii lui Ceauşescu, multe dintre deciziile sale nu conveneau Biroului Politic al URSS, în special Ceauşescu nu sprijinea războiul URSS-ului din Afganistan (şi bine făcea, aceasta este deja părerea mea). Tot el era cel care nu permitea dislocarea pe teritoriul României a unui contingent limitat de trupe sovietice. De aceea România era socialistă doar pe hârtie, iar în realitate ea era ca un cuţit înfipt în gâtul URSS-ului. De aceea în România a şi existat o reţea ramificată de agentură a KGB-ului. Dar nu numai în România. În toate ţările lagărului socialist KGB-ul avea agenţii săi pentru urmărirea situaţiei politice” (Viktor Ivanov).




[1] V.Baraneţ, Ghenştab bez tain, www.militera.ru.

[2] www.agentura.ru.

[3] Efim Cikulaev, Moskovskii Telefonist, Nr.4, 2005.

[4] V.Baraneţ, Ghenştab bez tain, www.militera.ru.

Free Joomla! template by L.THEME