Comunismul a ajuns în România adus de tancurile sovietice în 1944, fiind impus în ciuda voinței populare prin intermediul unui partid care la vremea respectivă încă era, la începutul acelui an, după cum observă istoricul Denis Deletant, ”o mică grupare politică, plină de facțiuni, cu o rezonanță efectiv redusă sau chiar fără a o avea deloc” și complet dirijat de Moscova. 45 de ani mai târziu, regimul comunism, care avea să fie condamnat de fost președinte Traian Băsescu în decembrie 2006 drept ilegitim și criminal, pe baza raportului Tismăneanu, cădea în urma revoltei începute la Timișoara la data de 16 decembrie 1989. Începută ca un protest maghiar în semn de susținere a episcopului Laszlo Tokes, amenințat de autoritățile comuniste cu evacuarea din casa parohială din Timișoara, manifestația s-a transformat într-o revoltă românească după ce mulțimea a început să cânte pe străzile orașului

Revoluționarul Octav Fulger – care a refuzat categoric să beneficieze de un certificat de revoluționar (deși l-ar fi meritat din plin), deoarece nu a vrut să legitimeze cu numele său sângeroasa confiscarea a Revoluției de către Securitate și nomenklatură, dar și întrucât consideră că, făcându-și datoria de român, și asta încă din primele clipe ale Revoluției, nu are nevoie de vreun certificat în acest sens, și nici de beneficiile aferente – relatează, pe Facebook, cum și-a trăit sfârșitul unei lumi pentru nașterea alteia, luptând pe Baricadă împotriva regimului criminal Ceaușescu, și-n cele mai clocotitoare puncte din București, în fatidicele zile și nopți de 21-22 Decembrie 1989, când securiștii împușcau tineri și-i zdrobeau sub șenile. Relatările lui Octav Fulger sunt de-a dreptul răvășitoare, brutale și de o intensitate care curentează, tocmai prin realitatea nemijlocită, sângeroasă, pe care a trăit-o printre gloanțe –

Free Joomla! template by L.THEME